Sec.

Îmi beau cafeaua de dimineață, deprimată, singură și de fapt nici măcar nu mai e dimineață.. Soarele nu m-a auzit ieri, l-am strigat, dar se ascunde încă. N-a vrut să mă vadă, m-a părăsit așa cum, încet-încet, o fac toți. Și nu, nu e din cauza lui. Mă simt uitată, nedorită, oricât de frumos ar fi în afara granițelor sufletului meu. Fiecare zâmbet al celorlalți începe să mă apese, fericirea lor cade greu asupra mea și mă înec în privirile pline de iubire ale lor. Nu, nu îi invidiez. Știu că, nici măcar pentru ei, nu este totul perfect. Dar se au unii pe alții, au pe umărul cui să plângă, au pe cineva care să-i înțeleagă. În ultimele zile m-am simțit mai singură ca niciodată, parcă nu mai am cui să îi vorbesc, sau dacă am, mi se pare că nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Oare există acel "cineva" și pentru mine? Singura care îmi este aproape mereu și mă însoțește peste tot este vocea disperată care urlă după o urmă de păsare, care caută năucă o rază de speranță.. Între timp s-a răcit și cafeaua aia nenorocită. Cu țigări nu mă mai pot încălzi, pentru că m-am lăsat. Așa că iată-mă în fața vieții, mă simt mică, așa cum și sunt. Și în fața privirilor răutăcioase și vorbelor goale care mă pătrund zi de zi. Încercând să nu-mi pese.. dar în zadar.

Slăbiciuni

Minte-mă, ah, minte-mă frumos. Lasă-mă să fiu vulnerabilă, să te fac să crezi că te cred. Simte-te puternic, înșeală-mă, ah, înșeală-mă cu târfa josnică numită minciună. Ascunde-te, hai, fugi, lasă-mă singură și părăsită, fă-mă să cad și să cred c-o să mă ridici. Iubește-mă, ia-mă, sunt a ta, apoi părăsește-mă din nou. Așa, fii bărbat, fiindcă mă hrănesc din puterea ta și tu ești atât de naiv pierzându-te în lacrimile mele. Crede-mă, da, acum e rândul meu să mint, dar tot eu rămân cea vulnerabilă și fără un cuvânt de spus, fiindcă le-ascult pe ale tale, ascult cum mă minți frumos.

Cu tine.

Nu plouă. Este doar frig. E vânt și pustiu, și rece și trist. Și mă uit pe geam și știu că soarele va ieși de sub nori, că ne va orbi cu frumusețea sa, că vom fi iar fericiți și ne vom îndrăgosti din nou sub raza de foc. Și că iubirea ne va arde buzele și pernele și trupul, că ne vom topi în liniștea nopții sub clar de lună, că viori vor răsuna din adâncul inimilor noastre și ne vom preface că totu-i doar un joc..

Café au lait

O nouă zi, ca de obicei mă trezesc cu aceeaşi moleşeală de dimineaţă, adunându-mi toate forţele ca să mă pot târî până în bucătărie şi să-mi fac o cană de cafea. Mă aşez la birou, ca în fiecare zi, cu ceaşca în mână, privind melancolic pe fereastră în timp ce sunetul pianului se pierde pe fundal. Fiecare înghiţitură de cafea şi fiecare bucată din peisaj mă încălzesc cu lumina şi dulceaţa lor. Zâmbesc involuntar, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ziua precedentă a fost una din cele mai proaste şi nu aveam niciun motiv real pentru care să fiu fericită. Totuşi e ceva acolo, în gândurile mele, care mi-a adus zâmbetul pe buze, m-a umplut subit cu o fericire debordantă. Pe strălucirea transparentă a ferestrei a prins contur chipul pe care de câteva săptămâni nu reuşeam să mi-l scot din cap. Şuviţele întunecate prejmuiau aleea spre melancolia verzuie a privirii lui. Îmi plăcea să mă pierd în adâncimea acelor ochi, ori de câte ori îl întâlneam. Era aşa uşor să mă facă să îl vreau şi nici măcar nu-şi dădea seama. Poate că nici nu va şti vreodată. Oftez nostalgic, mii de imagini îmi umplu mintea.. Şi cum ar fi dacă..? Nu fac decât să mă pierd tot mai mult în acest clişeu numit iubire, fără să-mi pot dezvălui sentimentele. Nu am mai fost aşa niciodată și, în ciuda a ceea ce am simţit până acum şi a tuturor visurilor mele neîmplinite, nu am habar ce înseamnă dragostea. Dar, până la urmă, cine știe?..

Fuckin' perfect

Pentru fiecare dintre noi există acel ideal absolut la care visăm precum niște naivi copii îndrăgostiți. Acea imagine pe care ne-o întipărim în minte de când suntem mici și pe care o regăsim în priviri trecătoare pe stradă, la cafenea, în stația de autobuz.. Și știm că totul este o iluzie, că ceea ce vrem noi nu există cu adevărat, că ce vedem este o mască a perfecțiunii din visele noastre.. Dar dacă, totuși, se întâmplă să găsim acel ideal? Este frumos, prea frumos, aproape ireal, nu ne vine să credem atunci când îl privim că acea imagine din mințile noastre poate fi transpusă în realitate sub un chip atât de perfect. Este și misterios, da, lasă în dâra de parfum din urma sa și un strop de mister în mirosul delicios care ne amețește. Îl privim din treacăt, fascinate de toate gesturile sale și zâmbim fără să vrem atunci când ne iese în cale pe neașteptate, cu riscul de a părea niște împiedicate aiurite. Ne privește și el, și zâmbește, zâmbește cu acei dinți perfecți și buzele pline. Dar nu știm de ce zâmbește.. Poate că ne-a observat stângăcia pe care o avem în preajma lui sau poate că și el ne privește pe ascuns și speră să ne întâlnim privirile încă o dată.. Și, cel mai probabil, nu vom afla niciodată, pentru că teama de a neglija niște sentimente atât de fragile precum iubirea neîmpărtășită întrece doza de curaj cu care le-am putea arăta puterea. Este trist.. și realizăm asta în fiecare seară când, mergând spre casă, nu facem decât să ne gândim la el, la zâmbetul său, la tot ce a făcut în acea zi, la fiecare semn, privire prinsă din zbor sau frânturi din vocea sigură, dar caldă pe care părem s-o auzim peste tot. Și este atât de frumos, că nici nu putem să fim într-adevăr triste, să ne gândim la răul pe care ni-l facem. Nu e vina lui.. dar de-ar ști ce ravagii a făcut zâmbetul ăla în inimi prea tinere..

Nonsens

Uneori mă întreb ce simţi când te uiţi la mine? Ce vezi? Oare mă percepi așa cum fac eu, când mă privesc în oglindă? Nu vreau să mă vezi așa. Vreau să privești mai departe, mai adânc. Dar n-are rost, nu? Pentru că n-ai înțelege.. Nici eu nu înțeleg.

Coji de portocală

În sfârşit am scăpat de hainele prea groase şi ne putem bucura de cele câteva raze timide care se răfrâng auriu şi cald pe ochelarii de soare. Am reuşit să trecem peste toate poveştile cu V-day&co. şi peste oamenii poate puţin cam superficiali care le-au sărbătorit şi ne putem bucura cu adevărat de iubire! A venit primăvara, iar acesta este un adevărat prilej de bucurie, de a fi mai îngăduitori şi drăgăstoşi sub lumina plăcută a unui soare mult aşteptat şi, de ce nu, de a ne lăsa purtaţi de val şi vise şi speranţe în lumea animată de optimismul înconjurător. Zâmbete din ce în ce mai mari se afişează ţanţoş pe stradă, râsete tot mai puternice reverberează din zări.

E timpul pentru iubire, o meritaţi! Cu toţii o merităm.

Stop!

De ce scriu? Mi se pare o întrebare absurdă. Fără rost. Absolut inutilă și demnă de ignorat. Însă unii chiar își pun această întrebare. Cert este, dragilor, că nu scriu pentru voi. Scriu pentru că-mi place, pentru că încerc să transmit un mesaj, pentru că vreau să vă fac să simțiți emoția, emoția cu care aștern gânduri pe foaie.. nu e așa simplu. Ca să faci asta, trebuie să-ți înfrunți anumite temeri. A mea a fost să mă izbesc de realitatea vieții, un fir al minciunilor nesfârșite menite să înece suflete inocente atât de devreme, să spulbere vise și speranțe.. Vreau să vă fac să simțiți înainte să vedeți, să priviți prin ochii înșelători ai vieții și să aveți încredere că speranța nu moare. Luptați pentru ceea ce vreți, pentru că nimeni n-o s-o facă în locul vostru. Treziți-vă din acest coșmar al lumii, eliberați-vă de gânduri și griji pentru o clipă, trăiți cu adevărat, bucurați-vă de plăcerile simple măcar o dată în viață, îndrăzniți să visați. Eu visez chiar în acest moment. Să scriu a fost visul meu dintotdeauna și nu am de gând să mă trezesc din el doar pentru că unii îl găsesc absurd. N-am scris niciodată ceva ca să vă placă vouă, celor care ajungeți să citiți rândurile acestui blog, ci pentru că mă ajută, mă ajută să scap de indiferența omenirii care uneori îmi provoacă milă, mă ajută să uit de minciuni şi vise urâte. Nu scriu ca să vă placă, însă le mulțumesc celor care îmi citesc micile aberații, mereu proaspete din cuptorul iluziilor minții mele. Vă mulțumesc tuturor celor care apreciați ceea ce scriu, pentru că îmi arătați că totuși nu toată lumea e așa, pentru că voi sunteți dovada că visele devin realitate.

II. Amintiri scrise cu cerneală albă

Amorțită de mirosul tare de cafea, am încercat să mă trezesc, însă o mână puternică mă opri. Am cedat și l-am lăsat să-și plimbe degetele de-a lungul mâinii mele, apoi pe gât, oprindu-se delicat pe față. Îmi îndepărtă șuvițele încrețite de pe ochi, dezmierdându-mă. Am încercat să-l privesc, însă lumina albă orbitoare care umplea camera m-a făcut să mă afund cu totul în brațele sale. Cât îmi plăceau diminețile acelea! Când timpul se oprea în loc doar pentru noi, iar viața trecea tristă și tot mai bătrână pe lângă privirile noastre. Zâmbeam pentru că ne era bine, pentru că nu aveam nevoie de luxul pompos al cuplurilor pretențioase de la Hollywood ca să ne împărtășim visele, nici de perne cu dantelă ca să dormim. Aveam totuși un loc numai al nostru și papucii pufoși în care ne încălzim când ne savurăm cafelele. Mai aveam și fotoliul mare și mov, în care parcă mă scurgeam în după-amiezile de dolce far niente din vară și patul moale și călduros și primitor, cearceaful șifonat, ale cărui cute prind forme pline și curbate de litere ale poveștilor pe care le scriem în fiecare noapte.
Un ultim sărut și am reușit să mă ridic cu greu din pat, era o tentație prea mare pentru mine și trebuia să învăț să-i rezist. Am tras repede pe mine un halat de mătase albă. Senzația aceea de siguranță și delicatețe pe care mi-o oferea căldura camerei noastre mă făcea să mă alint mereu în preajma lui. Pur și simplu nu-ți puteai dori mai mult! Totuși ne obișnuisem cu acest stil de viață și începusem să devenim cam comozi. Ne petreceam toată ziua acolo, împreună, fără să avem nevoie de ieșirile în oraș sau de glumele nesărate ale prietenilor. Sigur, fiindcă stăteam mereu împreună și de cele mai multe ori închiși în acea cameră, am devenit noi înșine subiectul acelor glume, însă cui îi păsa când aveam ceea ce aveam noi?
Zilele treceau tot mai repede-sau mai greu. Nu-mi dădeam seama. Pentru prima oară nu-mi făceam griji că timpul trece pe lângă mine, că viața mi se scurge precum nisipul nerăbdător să ajungă în cealaltă parte a clepsidrei, pentru că ne petreceam fiecare secundă împreună, iar asta mă făcea să cred că am trăit deja o eternitate. Uneori, noaptea târziu, când luna se contura pe oglinda cerului, aveam impresia că mă învârt în umbra albăstruie de pe tavan, într-o altă lume unde toate visele mele se împlinesc. Era un sentiment copleșitor, mă simțeam mică pe lângă el și toată forța lui, mascată de acel chip perfect și ochii blânzi, era forța iubirii lui cea care mă făcea să mă desprind de realitate, dar tot ea mă făcea să-mi adun gândurile și să-mi revin. Era, hai să recunoaștem, o realitate de vis, pe care mi-o dorisem toată viața, pe care ar dori-o oricine, pentru care am îndurat și am riscat atâtea, dar pe care în sfârșit o trăiam. Nu știam ce vroiam mai mult.. o lume perfectă sau pe el? Dacă el făcea ca lumea mea să fie perfectă, atunci întrebarea mea ar deveni retorică. Aceste întrebări m-au făcut mereu să fiu confuză și nehotărâtă și să-mi dau seama că n-are rost să-mi bat capul decât cu prezentul, să-l trăiesc din plin, să sorb cu sete toate lucrurile bune din el.
Ca de obicei, mă lăsasem în voia gândurilor, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. L-am privit din nou. Îmi dădea mereu aceeași senzație atunci când îl vedeam, acea senzație care mă făcea să-l vreau mereu lângă mine. Nu vroiam să plece. Nici el nu vroia. Poate că acesta era motivul pentru care petreceam atâta timp în casă. Poate că într-adevăr ne era mai bine așa, departe de orgoliul oamenilor falși din jurul nostru. Ne era frică să nu ajungem și noi așa. Poate că am rezistat până acum, da, am rezistat împreună, însă prăpastia răutății amenința oricând să ne surpe inimile tinere. Am alungat repede toate aceste gânduri, nu vroiam să îmi fac griji, nu acum, nu încă. Seara se așternuse pe hotarul singuratic al orașului, lăsându-ne să admirăm din pat licărul stelelor pe fereastra triunghiulară de la mansardă. Deodată l-am simțit aproape. Respirația sa caldă m-a liniștit instantaneu. Am început să așternem iar fel de fel de litere pe cearceaful șifonat, lăsând un "noapte bună" drăgăstos să ne scape printre buze.

I.Primăvara vine mereu cu schimbări și intrigi

Camera era plină de lumina sângerie a soarelui care pătrundea pe fereastră, făcându-și drum prin fiorul împrăștiat în aer. Mirosul tensiunii devenea tot mai puternic secundă după secundă, dând târcoale unei noi răbufniri a vreunuia dintre noi. Liniştea care ocupa spaţiul liber rămas între cei din cameră era acoperită de gândurile nerostite. Știam ce gândeau, puteam să simt în privirile tăioase care mă urmăreau cu atenție. Așteptau ceva, o mișcare, o vorbă, însă eu stăteam calmă în brațele lui, pe fotoliul mare de catifea și priveam pe fereastră, fără să trădez furia ce-mi umpluse mintea și dovedind o detașare totală față de ceea ce se întâmpla în jurul meu, care mă uimea chiar și pe mine. Dar n-am lăsat nici măcar acest lucru să mă distragă și am continuat a privi melancolică afară, la cerul luminos și orașul animat de fericirea stupidă și aparentă a oamenilor. Poate că de asta mă și aflam acum aici, poate că iluzia unei vieți perfecte mă adusese în pragul disperării, dar totuși nu-mi păsa. Eram fericită atunci, da, chiar eram și nu mă interesa ce avea să se întâmple. Eram fericită, iar lor nu le convenea asta, vroiau să-mi îngroape zâmbetul în minciunile lor fără rost, să-mi sece bucuria, să-mi ia dragostea, să mă vadă slabă și fără putere și fără vreun motiv real pentru care să trăiesc, să mă prefac că asta e viața pe care o vreau, să ajung exact ca ei. N-avea să se întâmple.

-Ai să rămâi singură!

Era tot ce auzeam, tot ce erau în stare să spună. Tonul ironic cu care îmi vorbeau dezvăluia dispreț, însă un dispreț ce ascundea frica. Se temeau că puteam să am dreptate, se temeau la fiecare zâmbet și urmă de speranță din ochii mei. Știau că el mă făcea să simt că trăiesc, să fiu mai puternică și au încercat să-l îndepărteze de mine. Dar pentru că n-au reușit, m-au pus să aleg. A urmat un alt moment interminabil de tăcere. Speram să par impunătoare acolo, pe fotoliul imens. Știam că, la rândul lor și ei mă priveau de sus, așa cum niște vulturi înfometați privesc cu nerăbdare să mori mai repede. Dar nu înțelegeau că ura lor mă făcea mai puternică, pentru că pe mine nu mă interesa această cursă a intrigilor nesfârșite. Nu-mi plăcea să cred că niște oameni, de altfel presupuși prieteni, se pot înjunghia în halul ăsta pe la spate. Nu era un film, era ceva real, ceva ce n-ar trebui să se întâmple. Imoral. Dar ei nu știau asta, vedeau totul ca pe un joc, pe viață și pe moarte, desigur. Eu eram cea visătoare, totuși în momente ca acela păream mult mai realistă. Pur și simplu n-aveam de gând să mă dau bătută, dar nici să continui o ceartă fără rost.

Gândeam toate astea, în timp ce auzeam frânturi de conversații și cuvinte aruncate aiurea, care în niciun caz nu vroiau să pună capăt a ceea ce se întâmpla. Am început să mă joc prin părul lui. L-am privit. Era exact ce vroiam eu.. Nu, chiar nu aveam nevoie de nimic altceva, nu vroiam promisiunile lor mincinoase sau să trăiesc în amăgire. De fiecare dată când îl priveam mi se tăia respirația. Gândurile-mi zburdau singure prin imaginație. Parcă o altă lume și viață se derula prin fața ochilor mei. Uneori mi-era greu să cred că este adevărat, dar era acolo, puteam să-l văd, să-l simt.. Ochii verzi pierduți, părul ca o umbră ciufulită, zâmbetul iubitor de pe buzele dulci. Erau toate acolo, pe chipul lui perfect care mă făcea să visez.. sau să mă simt ca într-un vis. Mi-am dat seama că nu-i trebuia mai mult de o secundă ca să mă facă să mă simt așa. Brusc, adierea ușoară a vântului a pătruns pe fereastră și s-a lovit de umărul meu. Am tresărit. El m-a strâns protector în brațe. Conștientă iar de ce se petrecea în jurul meu, m-am întors spre ceilalți. Atmosfera părea schimbată. Încă era plină de tensiune și suspans, dar privirile lor dușmănoase scoteau la iveală lipsa lor de speranță. Nu vroiam să ajung așa niciodată. Mi-era milă de ei, dar, la urma urmei, și-au facut-o singuri.

-Sunt obosită, am spus repede dar îndeajuns de răspicat. Vuietul vorbelor s-a oprit deodată. Păreau așa confuzi, încât au părăsit camera fără ca măcar să-și dea seama.

El mi-a zâmbit călduros și i-am prins din zbor gândul cu care mă felicita că le-am făcut față. Se înserase deja, iar ziua aceea fusese oricum mult mai lungă decât ar fi trebuit. Am vrut să mă ridic, dar înainte să-mi dau seama, el s-a ridicat din fotoliu, ducându-mă în brațe în pat. M-am ghemuit la pieptul său, nu pentru că-mi era frig, ci pentru că, așa cum am mai spus, mă simțeam ca într-un vis și nu aveam de gând să-l las să se termine.

În viziunea unei romantice incurabile

Cișmigiu.. un vechi refugiu al îndrăgostiților. Un loc unde lumea și viața însăși capătă un alt sens. E un amestec de nou și bătrân, de amar și dulce, de sacru și rebel, unde ani de-a rândul generații întregi au străbătut aleile infinite și și-au mărturisit iubirea sub umbrele plopilor. Este o fărâmă desprinsă de realitate, un rai în mijlocul tristeții gri a orașului. Veșnic plin, dar mereu calm, păstrând acel aer vechi al Micului Paris.

Vara asta

Mi-e dor să simt căldura buzelor care mă inunda în zilele însorite. Mi-e dor de mirosul de mere și vin roșu care mă izbea de fiecare dată când ieșeam din casă. Mi-e dor să admir albastrul pur și proaspăt care îmi umplea privirea cu bucurie în timp ce-mi savuram cafeaua în diminețile târzii, pe balcon. Mi-e dor de aerul tăios, dar dulce, rece, dar plăcut care mă întâmpina când mă trezeam să te salut. Mi-e dor de brațele tale ce mă cuprindeau cu iubire și grijă și îmi aduceau zâmbetul pe buze cu căldura lor.

Adevăruri șoptite.

Ne naștem mici și confuzi, fără haine, putere sau prieteni. Uneori chiar și fără familie. Tot ce avem este un suflet, un suflet plăpând care nu este capabil de foarte multe în acea primă zi a existenței noastre. Un suflet păzit de un trup și mai plăpând. Nu ne avem decât pe noi înșine, sau poate că așa ar trebui să gândim, când stăm fără speranță într-un cearceaf alb precum lumina pe care o vedem atunci când ne naștem. Cât de pură este copilăria! Suntem înconjurați de inocența albă a gândurilor jucăușe și zâmbim fără griji cu dinții perfect albi. Da, suntem perfecți, dar naivi. Venim pe lume fără nimic concret și ne avântăm în viață. Precum un salt în marea adâncă și-n valurile amenințătoare, creștem. Ajungem pe picioarele noastre, independenți, siguri pe noi, mulțumiți (sau cel puțin așa ar trebui) de toate realizările. Și tocmai atunci când nu ne așteptăm, când credem că ne putem odihni singuri și liniștiți, ca atunci când am fost aduși pe lume, între patru pereți albi, atunci vin întrebările fără răspuns care ne macină, fără excepție, pe toți, umbrele întunecate ale trecutului care vin să păteze puritatea minții noastre și a visurilor, ne seacă de puteri, ne scoate peri albi și ne face mici, mici, mici până când nu ne mai rămâne nicio fărâmă de suflet. Ne maturizăm, poate prea repede, cu siguranță prea repede, și ne dăm seama că tot nu știm nimic. În viața tuturor vine acel moment, care ne prinde descurajați și singuri, și nu ne mai dă drumul. Realizăm că nu putem răspunde cu certitudine la nicio întrebare cu esență. Până și banalitățile de genul "1+1" devin o capcană a sorții însetate. Putem spune cu adevărat ce simțim? Putem ști de unde începe infinitul? Sau dacă vom afla vreodată ce este iubirea?

Singurul lucru adevărat pe care îl pot spune este că nu există lucruri adevărate.

Fuck off

Este frig și ploaie. Un cenușiu înecăcios acoperă atmosfera. Este atât de frig, încât nici nu mai poți simți spiritul sărbătorilor. Să presupunem totuși că în sufletul nostru arde timid flacăra bucuriei. Deci, în aceste circumstanțe, chiar și pe vremea asta, nu ar trebui să fim mai buni și mai iubitori? Nu așa a fost mereu? Da, dar.. se pare că nu și anul acesta. Nu înțeleg cum de unii oameni pot fi așa cruzi și nepăsători. Dacă toți suntem oameni nu înseamnă că trebuie să fim toți la fel. Totuși, să nu uităm că suntem, cum s-ar spune, o apă și-un pământ, iar cine se aseamănă se adună. Nu pot să neg cum răutatea e uneori molipsitoare. Hai să lăsăm ipocrizia deoparte și să recunoaștem: devenim superficiali. Mi-e greu să admit asta, dar nu pot lăsa adevărul în umbră. Pot fi rea, dar nu și nepăsătoare. Uneori e frustrant să vezi cum te acaparează gândirea celor din jur, simți că n-ai ce să faci, dar nu e așa. Eu una simt că m-am maturizat prea repede și mi-e dor. Mi-e dor de vremurile inocenței prostești, mi-e dor de zilele când era totdeauna soare chiar și atunci când ploua. Încerc să mă întorc cu disperare înapoi în timp, dar fără rost. Tot ce pot face e să încerc să astup acele părți ale minții mele cuprinse de falsitatea lumii ce mă înconjoară și să profit de puținul timp care a mai rămas din așa-zisa "copilărie". Da, poate că în anumite momente sunt ca toți ceilalți, dar cel puțin am curajul să recunosc. Uneori mi-e greață, alteori rușine când văd anumite specimene cum fac întreaga populație de râs. Unde vă e inima? Unde, sentimentele? A, și dacă am început prin a spune că în această perioadă ar trebui să ne dăm silința și să ne schimbăm, nu înseamnă că trebuie să fim așa numai și numai până trece Crăciunul. Unii chiar reușesc să mă uimească. Sunteți bolnavi, dragilor. Nu ne trageți și pe noi în asta!

Shooting stars

Sper pentru că pot. Iubesc pentru că vreau. Visez pentru că-mi place. Scriu pentru că mă liniștește.
Și totuși sunt pierdută, nu? Lumea nu devine mai frumoasă când scrii sau când visezi sau când iubești.. pentru că de fapt atunci te debarasezi de realitate. Te înconjori de propriile idei și dorințe, în lumea ta, visând cu ochii deschiși.. în timp ce lumea asta rămâne la fel de tristă, la fel de gri, la fel de rea și de necruțătoare. E ca un refugiu al celor înnebuniți de stupiditatea normalului vieții cotidiene. Deci e o lume a nebunilor care încearcă să evadeze din lumea asta nebună?
Uneori mi-aș dori să pot să-mi pun niște ochelari de soare și să văd totul altfel. Mai frumos, mai măreț, mai bun. Să îngheț de frig iarna și să-mi pun ochelarii și să văd marea și să simt căldură. Apoi să mă prăbușesc în zăpadă și să rămân prinsă pentru totdeauna în acel vis frumos..

Suflet bântuit.

M-am trezit singură în mijlocul orașului împânzit de umbre. Sunete sumbre străbăteau ceața, care lua forme fantomatice. Mă simțeam pierdută în întunericul cuprinzător, care ascundea fiorul morții. Am început să alerg în încercarea de a găsi drumul spre casă, însă imaginile locurilor pe lângă care treceam se învârteau amețitor în jurul meu, în timp ce mă loveam de picăturile reci ce cădeau din cerul vinețiu. Privind în urma mea, amintirile luau forma unor personaje ciudate, niște umbre ale trecutului. Fugeam din ce în ce mai repede, când una dintre ele se apropiase foarte mult de mine, cu un zâmbet diabolic și privirea însetată. Încercând să scap de trecutul amenințător care mă urmărea, m-am oprit în fața unei uși mari din lemn și am deschis-o. Pășind spre încăpărea ascunsă de ușă, o lumină aurie m-a izbit. Apoi totul s-a derulat repede, poate prea repede, în mintea mea. M-am trezit deodată în patul meu, confuză, încă simțind fiorul acelui vis. Am aprins cu băgare de seamă lumina, alungând umbrele ce îmi bântuiseră somnul.

Something old, something new.

Au trecut aproape 3 luni și am început să mă obișnuiesc cu ideea. Nu e chiar cum mă așteptam. E mai bine. Unii ar spune că sunt prea optimistă, dar.. de ce n-aș fi?

E altfel.. e nou, dar într-un fel care îmi amintește de trecut.

Am știut dinainte că va fi mai bine. Oameni noi, distracție, independență.. Poate mai greu cu școala, dar nu așa a fost mereu? Prietenii, râsete reverberând în curtea liceului, speranțe aprinse în ochii mari, iubire și intrigi la tot pasul, chef de viață, orgolii și regrete, un chiul mic..

Ar putea foarte ușor să devină o rutină, dar din fericire fiecare zi ne rezervă ceva nou. Cine ar fi crezut că voi ajunge să aștept cu atâta nerăbdare școala?

Gânduri și aberații.

Știți persoana aceea din cealaltă parte a oglinzii? Care face absolut tot ce facem noi, arată exact ca noi, vorbește ca noi, repetă aceleași greșeli și are aceleași vise? Își ocupă timpul trăind în umbra celui pe care îl imită. Se află permanent în preajma noastră și totuși nu știe mereu ce gândim. Uneori suntem așa nehotărâți încât persoana din oglindă pare nesigură. Și chiar este. Dar oare nu așa suntem și noi?

!!!!

în 15 minute tre să ies pe ușăăă, să merg la 41 și să mă văd cu Silviaaa. urmează un drum relativ lung până la 1 mai și dup-aia încă vreo 2 străduțe și am ajuns la liceuuuu. sunt deja gata și mama mă pune să mănânc, iar eu nu pooot și sigur vom sfârși certându-ne, dar.. sunt optimistă. sper să nu fie o zi de genul: dacă a început prost, o să se termine și mai prost. succes tuturorrrr, ne vedem la liceu sau în 41 sau poate nu ne vedem.. oricum. ciao ciaooo!

Riot II

M-am săturat de voi, ăștia ipocriți și bârfitori și mincinoși.. Mi-e scârbă de voi cei care vă ascundeți după măștile mizerabile în spatele cărora nu vă pasă de nimic și vă doare în cur de toți presupușii voștri prieteni.. și în același timp îmi stârniți milă. Vă credeți superiori în fața celorlalți când de fapt vă temeți că într-o zi ar putea veni cineva să vă dea masca jos.. că ați putea să deveniți niște nimicuri fără falsitatea care vă umple golurile. Să fiți orbiți de propria răutate care a pus stăpânire pe voi atâta timp. Să vă faceți tot mai mici și să fiți înghițiți încetul cu încetul de cruzimea acestei lumi. N-ați putea rezista o zi pe lumea asta fără nepăsarea care vă inundă sufletul. Să vă zic ceva.. sunteți niște nimicuri, mă.. cu sau fără măști.