duminică, 12 mai 2013

The diary of a bipolar



Mă întreb uneori ce rost are să mă frământ cu atâta confuzie, când până la urmă cu toții trecem, mai mult sau mai puțin, într-o oarecare măsură, mai devreme sau mai târziu, prin asta.

Indiferent că ești la grădiniță și se iau niște *șmecheri* din grupa pregătitoare de tine, că ai intrat la liceu și ai descoperit că n-ai nicio treabă cu matematica sau că ai trecut demult de floarea vârstei, ești concediat și până și pisicile te reneagă, ăsta e cursul firesc al lucrurilor și viața, oricât de frumoasă ori nasoală ar fi, nu se oprește pentru nimeni. Merge întotdeauna în față, iar noi alergăm cu disperare după ea, să ținem pasul, doar nu vrem să rămânem în urmă, să fim lăsați pe dinafară.. Dar suntem atât de atenți la destinație, încât ignorăm mai mereu drumul: așa ne împiedicăm de amintiri, greutăți, dezamăgiri, schimbări.. și totul pare că se întâmplă mult prea repede. O fi vina ei, că gonește ca nebuna și nu ne așteaptă niciodată sau a noastră, că nu reușim pur și simplu să ne bucurăm de ceea ce avem?

Și iată că am mai completat astfel un ciclu în cercul vicios al întrebărilor fără răspuns. Ce o fi în neregulă cu noi, oamenii? Parcă avem în sânge masochismul. Există întotdeauna o plăcere în a face ceva ce este interzis, însă ar trebui să încălcăm până și regulile pe care ni le impunem noi înșine? Sigur că nu, asta ar însemna să nu mai avem limite. Și ce rost are să fim de neoprit, atunci când nu încearcă nimeni să ne oprească?
Uite așa am mai încheiat un ciclu din cercul amintit mai sus. Vedeți cât de repede se scurge totul? Acum câteva rânduri vorbeam despre natura ciudată a omului, iar acum voi începe cu.. Oare cu ce să încep? Am foarte multe de spus, atât de multe încât nici eu nu reușesc să țin evidența. De multe ori încerc să ignor toate lucrurile astea, doar că la un moment dat se întorc împotriva mea, toate deodată.. Și doare. Dintotdeauna le-am înfruntat singură și acum am obosit. E extenuant, neplăcut și fără rost. Și trist.. Cel mai trist lucru este să te simți atât de singur într-un oraș atât de mare.. Cel mai apăsător este să te simți gol pe dinăuntru, să ai inima sfâșiată de acest sentiment, deși sunt atâtea persoane în jur care te iubesc. Iar cel mai greu de suportat..este gândul că uiți de acele persoane care vor să te vadă fericit și care merită să îți admire zâmbetul fiindcă ești prea ocupat să plângi după cei cărora suferința ta le este indiferentă.

Nu știu de ce uneori mă aștept să mă înțeleagă cei de lângă mine, atunci când nici eu nu știu ce vreau. Era așa ușor în clasele mici, la școală.. "spune 3 calități și 3 defecte de-ale tale" - și ăia eram, niște simpli copii care încă nu avuseseră timp să greșească.. Nu am știut să apreciez copilăria, inocența, puținul timp oferit de viața asta, mai pe scurt. Întotdeauna am vrut să mă maturizez, iar acum că am ajuns în acest punct, mi-e dor.. Totuși, chiar și acum că realizez asta, parcă tot aș vrea să mă teleportez undeva în viitor: să fug de ce e-n jurul meu acum și, mai ales, de cine.

Mi se adâncește golul din stomac gândindu-mă la oamenii care mă înconjoară degeaba și la cei care lipsesc cu desăvârșire din viața mea. Sunt atât de curioasă să aflu ce-mi rezervă viitorul, încât nu reușesc să mă bucur cum ar trebui de prezent. Și realizez asta, știu că până la urmă nu e atât de rău și că ar trebui să fiu mulțumită de viața pe care o duc. În schimb, nu mă pot abține să nu mă lamentez cu privire la asta și să visez în continuare cu ochii deschiși.. Ce îmi imaginez eu și cum vor fi de fapt lucrurile.. Abia aștept să aflu. Dar până atunci, mă duc să iau o gură de aer și să mai ies în lume. Pentru că viața e frumoasă, dar și scurtă, iar eu încă n-am aflat ce vreau de la ea..