marți, 22 octombrie 2013

Etern(itate)

Nu-mi aduc aminte când te-am văzut pentru prima oară. Te știu dintotdeauna, ai fost lângă mine și ți-am împărtășit fiecare zâmbet sincer sau lacrimă prostească. Plângeam mereu pentru că eram mică și fraieră și mă speriam și mă loveam des. Celelalte lacrimi le-am ascuns până acum de tine, la fel ca și lucrurile ce m-au frământat de-a lungul anilor. Nu voiam să-ți pun suferința mea pe umeri și știu că am fost o pacoste când aveam doar câteva primăveri și minte puțină, dar numai fiindcă întotdeauna am încercat să îți atrag atenția și să te fac mândră de mine. Acum mai am puțin și ajung în punctul în care să reușesc, iar sufletul mi-e sfâșiat ca o foaie amărâtă din ce în ce mai puternic la gândul că s-ar putea să nu mai fii lângă mine și să vezi toate acestea. Știu că au fost momente în care te-am supărat, dar tu ai ascuns de fiecare dată asta de mine ca să mă protejezi. Și le regret pe fiecare-n parte și mai regret că poate n-o să am curajul să îți arăt aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că e o scrisoare de despărțire, iar eu nu sunt pregătită să îți dau drumul.. Sună prostesc, pentru că nici măcar nu ține de mine..ci de lumea asta care e atât de proastă, încât parcă vrea să devină din ce în ce mai urâtă, ștergând un zâmbet atât de frumos de pe fața ei. Așa ai apărut mereu, un zâmbet în ochii mei și sufletul mi-e sfâșiat de fiecare dată când te văd suferind pe nedrept.. Am petrecut mulți și totodată cei mai frumoși ani din viață alături de tine și totuși am impresia că timpul s-a scurs pe nesimțite și că nu am fost alături de tine suficient, cum ai fost tu de mine. Totul este confuz, trist și greu acum, însă de un lucru sunt sigură. Știu că și numai câteva ore împreună m-ar fi legat la fel de puternic de tine, de sufletul tău frumos. Dintotdeauna mi-am dorit să fi semănat cu tine, să am și eu ochii albaștri și părul ondulat, dar în ultimul timp am descoperit că am moștenit ceva mult mai important: sufletul. Și promit că îl voi păstra ca și până acum și îl voi îngriji, așa cum făceai tu cu mine când abia învățasem să merg. Vreau să îți mulțumesc pentru că mi-ai transmis, fără să mă forțezi sau poate chiar fără să vrei, iubirea față de frumos. Datorită ție mi-am colorat gândurile, ca mai apoi să le las să zburde pe hârtie. Îți mulțumesc și că mi-ai redat pasiunea, tot involuntar, că mi-ai deschis ochii în atât de multe privințe și m-ai făcut să cred că totul va fi bine și că viața e frumoasă. Aș vrea să faci și tu măcar o treime din ce m-ai învățat și să trăiești cu această convingere: La vie en rose. Ce mult îți place franceza.. și ce păcat că n-am avut ocazia sau pur și simplu am refuzat din încăpățânare să o vorbesc de față cu tine. Poate pentru că nu sunt la fel de bună, dar vreau să știi că principalul meu scop este să aflu cât mai multe, să-ți semăn din ce în ce mai mult. Cu toate astea, niciodată n-o să știu destule despre tine, fiindcă niciodată nu există destul de mult timp.. Nu te-am întrebat niciodată care e culoarea ta preferată, floarea, filmul, amintirea.. Mai e puțin timp și totuși deloc. Dar nu timpul contează acum, ci tu. Îți promit, dar mai ales îmi promit că nu te voi dezamăgi. Chiar dacă nu mă vei privi "de acolo de sus" sau poate cine știe.. vreau să fii sigură de 2 lucruri: am să te fac mândră, chiar și de la distanță și ai lăsat în urmă o mulțime de lucruri frumoase. Mi-ar fi plăcut să mai stai prin preajmă și sunt convinsă că, dacă o s-o faci, vei continua să împrăștii pasiune, iubire și frumusețe în lume. Stai, stai, mai stai puțin, trebuie să-ți mai zic ceva.. Of, dar sunt atâtea de spus și nu m-aș mai opri din vorbit, doar să știu că vei rămâne aici.. Te iubesc, bunico!