L'éternité

Privind răsăritul cu ochii împânziți de vise
Cum mă dezmiardă încă din noapte
Mă gândesc la buzele tale, întredeschise,
Ce lasă să zboare câteva șoapte.

Privind orizontul calm și infinit
Mă gândesc la ochii tăi care-acum se deschid
Ca două boabe cristaline de-argint
În raza ce pe fereastră pătrunde livid.

Privind apusul arzând purpuriu
Și îndreptându-se parcă spre mine,
Ușor mă sărută un nor albăstriu
Și mă gândesc iarăși la tine.

Café au lait

O nouă zi, ca de obicei mă trezesc cu aceeaşi moleşeală de dimineaţă, adunându-mi toate forţele ca să mă pot târî până în bucătărie şi să-mi fac o cană de cafea. Mă aşez la birou, ca în fiecare zi, cu ceaşca în mână, privind melancolic pe fereastră în timp ce sunetul pianului se pierde pe fundal. Fiecare înghiţitură de cafea şi fiecare bucată din peisaj mă încălzesc cu lumina şi dulceaţa lor. Zâmbesc involuntar, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ziua precedentă a fost una din cele mai proaste şi nu aveam niciun motiv real pentru care să fiu fericită. Totuşi e ceva acolo, în gândurile mele, care mi-a adus zâmbetul pe buze, m-a umplut subit cu o fericire debordantă. Pe strălucirea transparentă a ferestrei a prins contur chipul pe care de câteva săptămâni nu reuşeam să mi-l scot din cap. Şuviţele întunecate prejmuiau aleea spre melancolia verzuie a privirii lui. Îmi plăcea să mă pierd în adâncimea acelor ochi, ori de câte ori îl întâlneam. Era aşa uşor să mă facă să îl vreau şi nici măcar nu-şi dădea seama. Poate că nici nu va şti vreodată. Oftez nostalgic, mii de imagini îmi umplu mintea.. Şi cum ar fi dacă..? Nu fac decât să mă pierd tot mai mult în acest clişeu numit iubire, fără să-mi pot dezvălui sentimentele. Nu am mai fost aşa niciodată și, în ciuda a ceea ce am simţit până acum şi a tuturor visurilor mele neîmplinite, nu am habar ce înseamnă dragostea. Dar, până la urmă, cine știe?..