marți, 19 noiembrie 2013

Cri, cri, cri..!


Toamna este un paradox. Moartea amintirilor veștejite precum frunzele sale și renașterea continuă a prezentului, o metamorfoză cufundată în calmul visurilor, o nouă speranță la o lume mai bună, la fel de frumoasă ca și toamna însăși. E un amalgam îmbietor de culori calde și ploi reci, o îmbinare între lacrimile norilor și îmbrățișările tandre ale îndrăgostiților. Liniștea de dinaintea furtunii, iar câteodată, chiar furtuna. Este ca o amantă: toată lumea o iubește - pesimiștii fiindcă se complac în confortul oferit de zilele ei cenușii, iar optimiștii pentru că știu să facă soarele să răsară de oriunde. În același timp, toamna e și soția care te doboară la greu, doar ca să te ridice mai apoi sus de tot, deasupra tuturor celorlalți, pe un piedestal, care te adoră atunci când te mustră și te mustră pentru că însemni totul pentru ea. Este ceea ce vrei, dar mai ales ceea ce ai nevoie - un portal feeric, o dulce cugetare asupra misterului ce-mbracă întreaga lume, o călătorie în viitor, dar și o pauză de la prezent. 


Când vântul îmi zgârie chipul și colții soarelui mă-nțeapă adânc, așterne-te asupra mea precum un covor de frunze toamna. 

luni, 18 noiembrie 2013

Adevărul din noi



Cel mai mare clișeu de care ne ciocnim, cu voia noastră sau nu, zi de zi este iubirea - acest paradox etern, care deși este altfel pentru fiecare, reprezintă același lucru pentru toți: un mister.

Adevărul e că tocmai în asta constă frumusețea unei iubiri: incertitudinea. Fascinația pe care ne-o aduce acest sentiment de împlinire totală odată cu unicitatea fiecărui moment. Senzația că alunecăm pe cel mai abrupt montagne russe în timpul celor mai neînsemnate certuri. Pasiunea ce ne topește din interior adrenalina și o face să ni se scurgă prin corp cu viteza luminii. Același montagne russe care mai apoi ne ridică în al nouălea cer, adrenalina care ne invadează din nou sub forma a mii de bătăi de inimă pe minut și-a celui mai sincer zâmbet pe buze. Ușurința cu care ne pierdem capul și ne lăsăm purtați de val, valul care câteodată ne înghite și ne dă palpitații, apoi ne scuipă înapoi la mal, fiindcă i se face milă de fericirea noastră. 

Unii spun că dragostea înseamnă fericire. Multă vreme am tins să cred același lucru. Și, cu toate că ce pot să spun că am realizat în tot acest timp este că fiecare iubire e diferită, mi-am dat seama că totuși există un lucru pe care toate îl au în comun: precum contrariile se atrag, fiindcă întotdeauna căutăm persoana care să ne completeze (mare dreptate a avut cine a numit acea persoană cealaltă jumătate), așa și o iubire se împletește dintr-o sumedenie de sentimente contradictorii. Cum nu poate exista lumină fără întuneric și cunoaștere fără greșeală, așa nici iubirea nu are același farmec dacă nu acceptăm tot ceea ce ea are de oferit: adorație și teamă, agonie și extaz, frumusețe și nebunie, siguranță și aventură. Iar până nu suntem pregătiți să le înfruntăm sau, din contră, să le îmbrățișăm pe toate, nu merităm să știm ce înseamnă cu adevărat a iubi

Și, totuși, cea mai mare greșeală este a celor care confundă iubirea cu sentimentele față de persoana iubită, când aceasta se află pretutindeni în jur. Nu cred că vreun ideal poate fi vreodată atins, atâta timp cât nu ne simțim împliniți pe fiecare plan. Astfel, cum am putea să îi numim iubiți, atunci când nu știm ce înseamnă iubirea? Cum am putea să mergem cu nerăbdare către ei, fără să putem admira drumul ce ne conduce acolo? Se spune că oamenii sunt cei mai frumoși atunci când iubesc. Dar cum ne-am putea uita în oglindă, atunci când nu știm să absorbim fiecare picătură din grația naturii printr-o simplă privire înflăcărată de sufletul nostru pătimaș?