miercuri, 29 ianuarie 2014

Alandala


Când eram mică, aveam mereu coșmaruri. Acum, am prea multe gânduri. E greu să stai mereu cu gândurile tale, simți că o iei razna. Te uiți pe geam și îți imaginezi 1000 de feluri în care ai putea muri (mai ales pe vremea asta). Apoi stai și mai mult cu gândurile tale și realizezi că, de fapt, totul este atât de superficial, că nu are rost să te stresezi cu celebrul "dar dacă..?" și că ar fi cazul să iei o gură de aer proaspăt și să mai și respiri relaxat/ă din când în când.

Tuturor ne este frică. Uneori ai impresia că totul te sperie, iar alteori îți ia ceva să îți cunoști teama. De cele mai multe ori, îți ia o viață întreagă să o învingi-asta dacă ești destul de norocos să-ți iei inima în dinți. Așadar, tot reflectând și lamentându-mă aiurea, am revenit asupra celui mai terifiant coșmar al meu: singurătatea. Toată viața mi-a fost frică să fiu singură, mereu am simțit o nevoie imensă de afecțiune, de când eram mică mi-am visat nunta perfectă, întotdeauna am fost în căutarea persoanei potrivite și am simțit o nevoie disperată să împărtășesc cu cineva toate sentimentele minunate care mi se ascund în suflet. De câte ori am încercat să fac asta, de atâtea ori am fost respinsă, m-am simțit sfâșiată, pustiită, pierdută... Și ajunsesem să îmi pierd speranța. Cel puțin, așa credeam.. până într-o zi (probabil cea mai frumoasă din viața mea de până atunci) în care privirile ni s-au intersectat și am știut.. *daaar asta este altă poveste, mai lungă și mult mai siropoasă!*

Acum, când în sfârșit mă simt completă, când pot să mă numesc eu în adevăratul sens al cuvântului, mi-am dat seama cât de egoistă este această teamă a mea.. Și am lăsat-o să plece. I-am dat drumul din temnița gândurilor mele bântuite și am lăsat-o să zboare departe, unde nu mă mai poate vedea și eu nu o voi mai putea simți vreodată. 

În schimb, am înlocuit-o cu ceva frumos și unic, ceva ce numai tu ai fi putut să mă înveți, un sentiment plăcut și cald și atât de puternic, încât a reușit să-mi înlăture orice altă teamă neînsemnată: dorința de a nu te lăsa vreodată pe tine să te simți singur. Vreau să îți fiu alături pentru totdeauna, cu toate că nici atât nu mi-ar ajunge să-ți mulțumesc cu adevărat pentru tot ce ai făcut pentru mine, fără ca măcar să îți dai seama.

duminică, 19 ianuarie 2014

Cu o floare nu se face primăvară


După toate aceste zile posomorâte care m-au lăsat cu moralul la pământ în ultima săptămână, în sfârșit am parte de o dimineață pe gustul meu; poate că nu am dormit chiar cât voiam, însă m-am trezit cuprinsă de o stare generală de bine, accentuată de cafeaua pe care mi-am făcut-o imediat după aceea.

Mi-am lăsat telefonul să-mi cânte la întâmplare, începând cu o piesă pe care, înainte de toate, v-o recomand și vouă: JT-Suit&Tie (Oliver Nelson Remix). Acum, cea de-a doua ceașcă mi-a săltat degetele pe tastatură și mi-a pus în mișcare banda casetei cu amintiri...

Era un citat care spunea ceva de genul "Într-o zi, în viața ta va intra o persoană care te va face să înțelegi de ce n-a mers cu nimeni altcineva până atunci". Citat cu care, în mare parte, sunt de acord. Cred că pentru fiecare este destinat cineva anume, însă numai dacă suntem pregătiți să facem compromisurile necesare pentru a păstra și, mai important, pentru a crește și înflori acea relație. Iar pentru asta, cred că cel mai mult contează, deși s-ar putea să sune a clișeu, să ne îndrăgostim mai întâi de ideea de a avea o astfel de relație.

E ca atunci când cumperi un ghiveci și pui în el niște semințe. La început, nu e nimic acolo, dar continui să uzi pământul și să vezi cum încolțesc semințele, pentru că știi că într-o zi vei avea parte de ceea ce îți doreai atât de mult, de frumusețea pură a unei flori scăldate în lumina unei dimineți...cum e cea de azi pentru mine. Dar florile nu rezistă atât de bine întotdeauna, așa-i? Întâi luăm un ghiveci, apoi încă unul, apoi cumpărăm semințe din soiuri exotice și tot așa, crezând că amalgamul de culori și parfumuri ne vor înfrumuseța casa și sufletul cu fiecare zi ce trece. Dar, cu fiecare zi, ele au nevoie de din ce în ce mai multă apă, grijă și atenție și sfârșesc prin a te stoarce de puteri pentru ca mai apoi să se ofilească și să dispară pentru totdeauna.

Chiar și așa, pasiunea noastră nu poate fi stinsă de toate cele întâmplate (mai pe șleau, niciodată nu ne învățăm minte) și repetăm acest ritual de autodistrugere. Până într-o zi în care ne pierdem speranța și ultimul gram de răbdare. Tocmai în ziua în care trecem, fără să vrem, în dreptul unei florării uriașe... și, dintre toate plantele expuse pe rafturi, dintre toate combinațiile amețitoare de culori, dintre toate petalele grațioase menite să ne ademenească privirea, ochii ni se opresc asupra unui singur ghiveci. Nu este pus la loc de onoare, separat de restul și pare să fie ca celelalte. Dar este singurul care are puterea de a ne face să simțim, chiar de la prima vedere, cât de special este. Și uite așa ne mai riscăm încă o dată, luăm noua floare acasă și sperăm că ne va face la fel de fericiți precum vom încerca noi să o facem de frumoasă.

Cam așa mi-am dat și eu seama de ce am avut până acum parte numai de buruieni. Adevărul este că nimeni nu e perfect, oricât de luați de val și orbiți de dragoste am fi. Și tocmai de asta trebuie să trecem prin atâtea încercări nereușite, ca să ajungem să fim pregătiți pentru a face compromisurile de care vorbeam mai devreme. Orice ai face în lumea asta, nu poți să le ai pe toate. Însă ăsta este departe de a fi un gând trist; de fapt, cred că nu există ceva care să ne facă mai puternici decât suntem atunci când putem vedea potențialul din defectele cuiva și când realizăm că avem nevoie de cineva care să ne fie alături, nu care să fie perfect.

Totuși, cred că voi face o mică modificare: poate că există și lucruri perfecte, pentru că să scriu aceste rânduri, în timp ce am terminat cea de-a doua cafea, m-a făcut să zâmbesc-genul acela de zâmbet care ne confirmă faptul că suntem împliniți cu ce avem și că facem ceea ce trebuie!

joi, 2 ianuarie 2014

Rez-

2013 a fost un an cu de toate, cel puțin pentru mine. După ce am urât prima jumătate din el, în cea de-a doua mi-am găsit eu jumătatea-sau cel puțin așa sper. Nici atunci nu am cunoscut perfecțiunea, ceea ce m-a bucurat nespus. Pentru că ce e perfect pentru majoritatea, pe mine mă plictisește aproape la fel de mult ca ora de matematică. Am aflat, în schimb, o sumedenie de alte lucruri, am crescut, am învățat, am urât, am plâns, am ajuns în al nouălea cer și m-am întors înapoi.. cu el:)

Oricât de mult mi-aș dori să uit de unele lucruri, nu pot să spun că n-am avut regrete.. și încă am. Însă ele m-au făcut să înțeleg mai bine decât orice altceva că nu există pe lume ceva mai important decât familia și că adevărata dragoste eternă de care vorbesc toți, în sânul acesteia se găsește. Din păcate, a trebuit să mă împac și cu gândul că persoanele ce ne-o poartă nu trăiesc etern, așa ca ea..

Singura rezoluție pentru 2014 este că vreau să fac fiecare clipă să conteze, să nu las nimic să-mi mai scape printre degete. În rest, voi continua ceea ce am început acum aproape 19 ani: să cresc și să ofer zâmbete din ce în ce mai largi acestei lumi. Iar vouă vă doresc să faceți ce am făcut eu în 2013: învățați să vă bucurați de lucrurile mici și niciodată să nu puneți nimic înaintea familiei. Dar și ce n-am reușit să fac: oricât de mult ar durea și oricât de greu ar fi de acceptat, nu uitați că nimic nu e veșnic.. fiți alături de cei pe care îi iubiți acum.