luni, 17 ianuarie 2011

Stop!

De ce scriu? Mi se pare o întrebare absurdă. Fără rost. Absolut inutilă și demnă de ignorat. Însă unii chiar își pun această întrebare. Cert este, dragilor, că nu scriu pentru voi. Scriu pentru că-mi place, pentru că încerc să transmit un mesaj, pentru că vreau să vă fac să simțiți emoția, emoția cu care aștern gânduri pe foaie.. nu e așa simplu. Ca să faci asta, trebuie să-ți înfrunți anumite temeri. A mea a fost să mă izbesc de realitatea vieții, un fir al minciunilor nesfârșite menite să înece suflete inocente atât de devreme, să spulbere vise și speranțe.. Vreau să vă fac să simțiți înainte să vedeți, să priviți prin ochii înșelători ai vieții și să aveți încredere că speranța nu moare. Luptați pentru ceea ce vreți, pentru că nimeni n-o s-o facă în locul vostru. Treziți-vă din acest coșmar al lumii, eliberați-vă de gânduri și griji pentru o clipă, trăiți cu adevărat, bucurați-vă de plăcerile simple măcar o dată în viață, îndrăzniți să visați. Eu visez chiar în acest moment. Să scriu a fost visul meu dintotdeauna și nu am de gând să mă trezesc din el doar pentru că unii îl găsesc absurd. N-am scris niciodată ceva ca să vă placă vouă, celor care ajungeți să citiți rândurile acestui blog, ci pentru că mă ajută, mă ajută să scap de indiferența omenirii care uneori îmi provoacă milă, mă ajută să uit de minciuni şi vise urâte. Nu scriu ca să vă placă, însă le mulțumesc celor care îmi citesc micile aberații, mereu proaspete din cuptorul iluziilor minții mele. Vă mulțumesc tuturor celor care apreciați ceea ce scriu, pentru că îmi arătați că totuși nu toată lumea e așa, pentru că voi sunteți dovada că visele devin realitate.

miercuri, 12 ianuarie 2011

II. Amintiri scrise cu cerneală albă


Amorțită de mirosul tare de cafea, am încercat să mă trezesc, însă o mână puternică mă opri. Am cedat și l-am lăsat să-și plimbe degetele de-a lungul mâinii mele, apoi pe gât, oprindu-se delicat pe față. Îmi îndepărtă șuvițele încrețite de pe ochi, dezmierdându-mă. Am încercat să-l privesc, însă lumina albă orbitoare care umplea camera m-a făcut să mă afund cu totul în brațele sale. Cât îmi plăceau diminețile acelea! Când timpul se oprea în loc doar pentru noi, iar viața trecea tristă și tot mai bătrână pe lângă privirile noastre. Zâmbeam pentru că ne era bine, pentru că nu aveam nevoie de luxul pompos al cuplurilor pretențioase de la Hollywood ca să ne împărtășim visele, nici de perne cu dantelă ca să dormim. Aveam totuși un loc numai al nostru și papucii pufoși în care ne încălzim când ne savurăm cafelele. Mai aveam și fotoliul mare și mov, în care parcă mă scurgeam în după-amiezile de dolce far niente din vară și patul moale și călduros și primitor, cearceaful șifonat, ale cărui cute prind forme pline și curbate de litere ale poveștilor pe care le scriem în fiecare noapte.
Un ultim sărut și am reușit să mă ridic cu greu din pat, era o tentație prea mare pentru mine și trebuia să învăț să-i rezist. Am tras repede pe mine un halat de mătase albă. Senzația aceea de siguranță și delicatețe pe care mi-o oferea căldura camerei noastre mă făcea să mă alint mereu în preajma lui. Pur și simplu nu-ți puteai dori mai mult! Totuși ne obișnuisem cu acest stil de viață și începusem să devenim cam comozi. Ne petreceam toată ziua acolo, împreună, fără să avem nevoie de ieșirile în oraș sau de glumele nesărate ale prietenilor. Sigur, fiindcă stăteam mereu împreună și de cele mai multe ori închiși în acea cameră, am devenit noi înșine subiectul acelor glume, însă cui îi păsa când aveam ceea ce aveam noi?
Zilele treceau tot mai repede-sau mai greu. Nu-mi dădeam seama. Pentru prima oară nu-mi făceam griji că timpul trece pe lângă mine, că viața mi se scurge precum nisipul nerăbdător să ajungă în cealaltă parte a clepsidrei, pentru că ne petreceam fiecare secundă împreună, iar asta mă făcea să cred că am trăit deja o eternitate. Uneori, noaptea târziu, când luna se contura pe oglinda cerului, aveam impresia că mă învârt în umbra albăstruie de pe tavan, într-o altă lume unde toate visele mele se împlinesc. Era un sentiment copleșitor, mă simțeam mică pe lângă el și toată forța lui, mascată de acel chip perfect și ochii blânzi, era forța iubirii lui cea care mă făcea să mă desprind de realitate, dar tot ea mă făcea să-mi adun gândurile și să-mi revin. Era, hai să recunoaștem, o realitate de vis, pe care mi-o dorisem toată viața, pe care ar dori-o oricine, pentru care am îndurat și am riscat atâtea, dar pe care în sfârșit o trăiam. Nu știam ce vroiam mai mult.. o lume perfectă sau pe el? Dacă el făcea ca lumea mea să fie perfectă, atunci întrebarea mea ar deveni retorică. Aceste întrebări m-au făcut mereu să fiu confuză și nehotărâtă și să-mi dau seama că n-are rost să-mi bat capul decât cu prezentul, să-l trăiesc din plin, să sorb cu sete toate lucrurile bune din el.
Ca de obicei, mă lăsasem în voia gândurilor, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. L-am privit din nou. Îmi dădea mereu aceeași senzație atunci când îl vedeam, acea senzație care mă făcea să-l vreau mereu lângă mine. Nu vroiam să plece. Nici el nu vroia. Poate că acesta era motivul pentru care petreceam atâta timp în casă. Poate că într-adevăr ne era mai bine așa, departe de orgoliul oamenilor falși din jurul nostru. Ne era frică să nu ajungem și noi așa. Poate că am rezistat până acum, da, am rezistat împreună, însă prăpastia răutății amenința oricând să ne surpe inimile tinere. Am alungat repede toate aceste gânduri, nu vroiam să îmi fac griji, nu acum, nu încă. Seara se așternuse pe hotarul singuratic al orașului, lăsându-ne să admirăm din pat licărul stelelor pe fereastra triunghiulară de la mansardă. Deodată l-am simțit aproape. Respirația sa caldă m-a liniștit instantaneu. Am început să așternem iar fel de fel de litere pe cearceaful șifonat, lăsând un "noapte bună" drăgăstos să ne scape printre buze.

marți, 11 ianuarie 2011

I.Primăvara vine mereu cu schimbări și intrigi

Camera era plină de lumina sângerie a soarelui care pătrundea pe fereastră, făcându-și drum prin fiorul împrăștiat în aer. Mirosul tensiunii devenea tot mai puternic secundă după secundă, dând târcoale unei noi răbufniri a vreunuia dintre noi. Liniştea care ocupa spaţiul liber rămas între cei din cameră era acoperită de gândurile nerostite. Știam ce gândeau, puteam să simt în privirile tăioase care mă urmăreau cu atenție. Așteptau ceva, o mișcare, o vorbă, însă eu stăteam calmă în brațele lui, pe fotoliul mare de catifea și priveam pe fereastră, fără să trădez furia ce-mi umpluse mintea și dovedind o detașare totală față de ceea ce se întâmpla în jurul meu, care mă uimea chiar și pe mine. Dar n-am lăsat nici măcar acest lucru să mă distragă și am continuat a privi melancolică afară, la cerul luminos și orașul animat de fericirea stupidă și aparentă a oamenilor. Poate că de asta mă și aflam acum aici, poate că iluzia unei vieți perfecte mă adusese în pragul disperării, dar totuși nu-mi păsa. Eram fericită atunci, da, chiar eram și nu mă interesa ce avea să se întâmple. Eram fericită, iar lor nu le convenea asta, vroiau să-mi îngroape zâmbetul în minciunile lor fără rost, să-mi sece bucuria, să-mi ia dragostea, să mă vadă slabă și fără putere și fără vreun motiv real pentru care să trăiesc, să mă prefac că asta e viața pe care o vreau, să ajung exact ca ei. N-avea să se întâmple.

-Ai să rămâi singură!

Era tot ce auzeam, tot ce erau în stare să spună. Tonul ironic cu care îmi vorbeau dezvăluia dispreț, însă un dispreț ce ascundea frica. Se temeau că puteam să am dreptate, se temeau la fiecare zâmbet și urmă de speranță din ochii mei. Știau că el mă făcea să simt că trăiesc, să fiu mai puternică și au încercat să-l îndepărteze de mine. Dar pentru că n-au reușit, m-au pus să aleg. A urmat un alt moment interminabil de tăcere. Speram să par impunătoare acolo, pe fotoliul imens. Știam că, la rândul lor și ei mă priveau de sus, așa cum niște vulturi înfometați privesc cu nerăbdare să mori mai repede. Dar nu înțelegeau că ura lor mă făcea mai puternică, pentru că pe mine nu mă interesa această cursă a intrigilor nesfârșite. Nu-mi plăcea să cred că niște oameni, de altfel presupuși prieteni, se pot înjunghia în halul ăsta pe la spate. Nu era un film, era ceva real, ceva ce n-ar trebui să se întâmple. Imoral. Dar ei nu știau asta, vedeau totul ca pe un joc, pe viață și pe moarte, desigur. Eu eram cea visătoare, totuși în momente ca acela păream mult mai realistă. Pur și simplu n-aveam de gând să mă dau bătută, dar nici să continui o ceartă fără rost.

Gândeam toate astea, în timp ce auzeam frânturi de conversații și cuvinte aruncate aiurea, care în niciun caz nu vroiau să pună capăt a ceea ce se întâmpla. Am început să mă joc prin părul lui. L-am privit. Era exact ce vroiam eu.. Nu, chiar nu aveam nevoie de nimic altceva, nu vroiam promisiunile lor mincinoase sau să trăiesc în amăgire. De fiecare dată când îl priveam mi se tăia respirația. Gândurile-mi zburdau singure prin imaginație. Parcă o altă lume și viață se derula prin fața ochilor mei. Uneori mi-era greu să cred că este adevărat, dar era acolo, puteam să-l văd, să-l simt.. Ochii verzi pierduți, părul ca o umbră ciufulită, zâmbetul iubitor de pe buzele dulci. Erau toate acolo, pe chipul lui perfect care mă făcea să visez.. sau să mă simt ca într-un vis. Mi-am dat seama că nu-i trebuia mai mult de o secundă ca să mă facă să mă simt așa. Brusc, adierea ușoară a vântului a pătruns pe fereastră și s-a lovit de umărul meu. Am tresărit. El m-a strâns protector în brațe. Conștientă iar de ce se petrecea în jurul meu, m-am întors spre ceilalți. Atmosfera părea schimbată. Încă era plină de tensiune și suspans, dar privirile lor dușmănoase scoteau la iveală lipsa lor de speranță. Nu vroiam să ajung așa niciodată. Mi-era milă de ei, dar, la urma urmei, și-au facut-o singuri.

-Sunt obosită, am spus repede dar îndeajuns de răspicat. Vuietul vorbelor s-a oprit deodată. Păreau așa confuzi, încât au părăsit camera fără ca măcar să-și dea seama.

El mi-a zâmbit călduros și i-am prins din zbor gândul cu care mă felicita că le-am făcut față. Se înserase deja, iar ziua aceea fusese oricum mult mai lungă decât ar fi trebuit. Am vrut să mă ridic, dar înainte să-mi dau seama, el s-a ridicat din fotoliu, ducându-mă în brațe în pat. M-am ghemuit la pieptul său, nu pentru că-mi era frig, ci pentru că, așa cum am mai spus, mă simțeam ca într-un vis și nu aveam de gând să-l las să se termine.