marți, 11 iunie 2013

Cercul vicios al durerii deghizate în fericirea mult râvnită

În sufletul meu e veșnic toamnă. O toamnă frumoasă, dar tristă, parcă este un anotimp singur, prădat de toate celelalte. Vara o sufocă puternic cu a sa căldură, în timp ce iarna o înțeapă cu fiori reci, încercând s-o acapareze. Ploaia blândă ce o străbate devine una-două un amalgam de fulgere tăioase și tunete asurzitoare, precum cel mai sincer zâmbet se transformă într-un plâns lipsit de orice urmă de raționament. Iar cum sclipirea plină de speranță a ochilor tineri este întunecată în timp de vârtejul dezamăgirilor, așa și roadele coapte ale verii cad stafidite pe pământul uscat și rece arat de iarna timpurie. 

O toamnă frumoasă, ca un copil mic prins în cearta părinților: veșnic purtat de colo-colo, a cărui fericire este eclipsată de nemulțumirile celor doi. O copilărie ca și nisipul dintr-o clepsidră care s-a spart, dată peste cap de răsturnarea cursului firesc al timpului.. 

O toamnă părăsită precum copacii ale căror frunze sunt ademenite de chemarea șireată a vântului, căreia uneori i-ar fi mai bine singură. Asta dacă n-ar cuprinde-o dorul de atingerea blândă a adierii răcoroase. Da, adierea care uneori se avântă și o zgârie, o face să plouă, o privează de pace și seninătate.. Totuși, cum ar putea ea să simtă mai bine de razele ce-i încălzesc zorii, dacă nu după ce trăsnetele nemiloase i-au despicat bolta într-o sumedenie de nori întunecați?