Gânduri la kg

Gândurile aduc de la sine și mai multe gânduri, le simt ca pe un perete uneori care nu mă lasă să-mi văd de drum, dar oare peretele de fapt nu suntem noi? Poate că gândurile sunt cele care se lovesc de noi și nu invers. Poate că ele vor doar să evadeze din mintea noastră nebună, însă de multe ori tindem să nu renunțăm la ele, uneori fără să ne dăm seama, alteori pentru că ne e frică de acel gol pe care îl vor lăsa în urmă. Este un paradox, pentru că știm bine că ne facem rău singuri..dar întotdeauna se poate mai rău, viața ne arată asta mereu, așa că de multe ori preferăm răul pe care îl avem ca să ne ferim de amenințarea pe care o vedem involuntar, dar firesc în necunoscut.

Astăzi mergeam spre liceu cu gândul la multe.. nu a fost cea mai bună zi, dar nici cea mai rea și am încercat să ignor fulgii care cădeau pe mine din față, împiedicându-mă să-mi văd de drum și..de gânduri. Însă am eșuat pentru că am început mai apoi să mă gândesc la multe alte lucruri, mai mult simțind decât privind ninsoarea ce-mi împânzea ochii. Simțeam cum firicelele albe purtate de vânt se lovesc de mine în căderea lor și mă gândeam că singura modalitate prin care aș fi putut să opresc asta ar fi fost să mă întorc cu spatele. Dar așa n-aș fi ajuns niciodată la destinație.. M-am gândit imediat la tine, cum vrei să mi te dai din drum și totuși n-o faci, poate că de fapt nu vrei și poate pentru că nici eu nu te las. Însă mi-am dat seama azi, cu pielea înghețată și buzele vinete că totuși încă mai pot, că o să merg înainte și o să mă ciocnesc în repetate rânduri de tine. Dar o voi face de câte ori e nevoie ca într-un final să nu mă mai doară. Mi-am amintit că am căciula și mănușile la mine și că drumul nu este atât de lung. Poate că toată viața asta e o problemă, dar este o problemă de perspectivă, iar de acum voi privi pe fereastra din cabana primitoare și călduroasă de pe insulă, chiar dacă afară lumea este rece, e 6 dimineața și trebuie să ajung la liceu...

L'éternité

Privind răsăritul cu ochii împânziți de vise
Cum mă dezmiardă încă din noapte
Mă gândesc la buzele tale, întredeschise,
Ce lasă să zboare câteva șoapte.

Privind orizontul calm și infinit
Mă gândesc la ochii tăi care-acum se deschid
Ca două boabe cristaline de-argint
În raza ce pe fereastră pătrunde livid.

Privind apusul arzând purpuriu
Și îndreptându-se parcă spre mine,
Ușor mă sărută un nor albăstriu
Și mă gândesc iarăși la tine.

Mi-a fost dor de tine.

Pe tine te vreau!

Au trecut câteva luni şi încă simt acelaşi fior când te văd. S-au întâmplat atâtea şi totuşi n-am putut să mă gândesc decât la tine. Mai mult sau mai puţin, cu părere de rău sau dorinţă, făceai cumva să revii în gândurile mele. Probabil devin paranoică, sigur, de ce ai vrea să faci asta? Mă observi măcar? Puţin mai mult decât atunci când pur şi simplu vorbeşti cu mine? Aş vrea să ştiu, aş vrea eu.. Dar tu n-o să afli decât când vei putea să mă vezi aşa cum sunt. Şi să zâmbeşti.

Cu tine.

Nu plouă. Este doar frig. E vânt și pustiu, și rece și trist. Și mă uit pe geam și știu că soarele va ieși de sub nori, că ne va orbi cu frumusețea sa, că vom fi iar fericiți și ne vom îndrăgosti din nou sub raza de foc. Și că iubirea ne va arde buzele și pernele și trupul, că ne vom topi în liniștea nopții sub clar de lună, că viori vor răsuna din adâncul inimilor noastre și ne vom preface că totu-i doar un joc..

Din seria ”niciodată să nu spui niciodată” - Buongiorno!

O zi obișnuită de aprilie, însorită și călduroasă. Soarele îmbrățișa cu dragoste universul. Pacea și liniștea s-au instalat pe parcursul zilei. Spre seară, chipurile fiecăruia se reflectau pe cerul de opal. Mai târziu, la ora 9:30 PM, o steluță apăru dezorientată în centrul oglinzii celeste. Jos, în lumea obișnuită și calmă, un gângurit anunță nașterea noii steluțe. Era o fetiță cu ochii mari, mai albaștri decât cerul de primăvară, încadrați de puful blond și ciufulit din căpșorul gingaș. Un năsuc mic și niște buze pline, trasate cu o linie fină rozalie. Pielea mărmurie, dar nu cu o nuanță perfectă de alb. Se vedea că urma să fie supusă schimbării. O viață agitată, zbuciumată, în continuă schimbare și presărată cu imprevizibilități. Dar era doar un copil, iar viața o aștepta cu brațele deschise spre necunoscut. Totul a mers în același ritm firesc o lună, două, trei și tot așa. Rutina se instalase în casa micuței. Răsfățul zilnic, iubirea sufocantă.. Cui nu i-ar plăcea?! În fiecare dimineață, bunicul fetei, care o iubea mai mult decât orice pe lume, venea să se piardă în marea din ochii ei:
-Marmaraua mea! o alinta el pe fetița cu ochi albăstrui.
Aceeași poveste zi de zi, timp de aproape un an. Până într-o zi, care de data aceasta nu mai era însorită și călduroasă. Bunicul intră în camera ei și se apropie de pătuț. Fetița își înălță capul din perna moale și îl fixă cu privirea pe bătrân. Acesta încremeni.
-Marmaraua mea, ce-ai făcut?
Spre surprinderea lui, fata avea acum ochii căprui.