L'éternité

Privind răsăritul cu ochii împânziți de vise
Cum mă dezmiardă încă din noapte
Mă gândesc la buzele tale, întredeschise,
Ce lasă să zboare câteva șoapte.

Privind orizontul calm și infinit
Mă gândesc la ochii tăi care-acum se deschid
Ca două boabe cristaline de-argint
În raza ce pe fereastră pătrunde livid.

Privind apusul arzând purpuriu
Și îndreptându-se parcă spre mine,
Ușor mă sărută un nor albăstriu
Și mă gândesc iarăși la tine.

Dimineață reală

Și nu, nu mă refer la o dimineață adevărată, pe care mi-aș dori-o, adică să mă trezesc pe o plajă departe de casă, savurând un cocktail în timp ce privesc răsăritul. Nu. Astăzi este miercuri, deci ziua cu matematică și fizică cât cuprinde. Îmi încurc privirea în formule și definiții de câteva ore, iar timpul pare a se scurge mai greu cu toate că nu m-am trezit cu mult mai devreme decât de obicei. Am reușit să fac tema la mate, cu calculele greșite de rigoare, dar m-am prins și eu într-un final despre ce e vorba. La fizică momentan citesc teoria, probleme la capitolul acesta n-am facut încă, dar tot reușește să mă facă să rămân perplexă. Tocmai am aflat că trebuie să iau un 9 ca să nu rămân, iar eu încă sunt la începutul drumului nemilos către succes :)). Asta e, se pare că de acum îmi voi sacrifica astfel diminețile, și nu visând la plaja aceea primitoare și Sex on the beach-ul care îmi face cu ochiul.

Sec.

Îmi beau cafeaua de dimineață, deprimată, singură și de fapt nici măcar nu mai e dimineață.. Soarele nu m-a auzit ieri, l-am strigat, dar se ascunde încă. N-a vrut să mă vadă, m-a părăsit așa cum, încet-încet, o fac toți. Și nu, nu e din cauza lui. Mă simt uitată, nedorită, oricât de frumos ar fi în afara granițelor sufletului meu. Fiecare zâmbet al celorlalți începe să mă apese, fericirea lor cade greu asupra mea și mă înec în privirile pline de iubire ale lor. Nu, nu îi invidiez. Știu că, nici măcar pentru ei, nu este totul perfect. Dar se au unii pe alții, au pe umărul cui să plângă, au pe cineva care să-i înțeleagă. În ultimele zile m-am simțit mai singură ca niciodată, parcă nu mai am cui să îi vorbesc, sau dacă am, mi se pare că nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Oare există acel "cineva" și pentru mine? Singura care îmi este aproape mereu și mă însoțește peste tot este vocea disperată care urlă după o urmă de păsare, care caută năucă o rază de speranță.. Între timp s-a răcit și cafeaua aia nenorocită. Cu țigări nu mă mai pot încălzi, pentru că m-am lăsat. Așa că iată-mă în fața vieții, mă simt mică, așa cum și sunt. Și în fața privirilor răutăcioase și vorbelor goale care mă pătrund zi de zi. Încercând să nu-mi pese.. dar în zadar.