Sec.

Îmi beau cafeaua de dimineață, deprimată, singură și de fapt nici măcar nu mai e dimineață.. Soarele nu m-a auzit ieri, l-am strigat, dar se ascunde încă. N-a vrut să mă vadă, m-a părăsit așa cum, încet-încet, o fac toți. Și nu, nu e din cauza lui. Mă simt uitată, nedorită, oricât de frumos ar fi în afara granițelor sufletului meu. Fiecare zâmbet al celorlalți începe să mă apese, fericirea lor cade greu asupra mea și mă înec în privirile pline de iubire ale lor. Nu, nu îi invidiez. Știu că, nici măcar pentru ei, nu este totul perfect. Dar se au unii pe alții, au pe umărul cui să plângă, au pe cineva care să-i înțeleagă. În ultimele zile m-am simțit mai singură ca niciodată, parcă nu mai am cui să îi vorbesc, sau dacă am, mi se pare că nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Oare există acel "cineva" și pentru mine? Singura care îmi este aproape mereu și mă însoțește peste tot este vocea disperată care urlă după o urmă de păsare, care caută năucă o rază de speranță.. Între timp s-a răcit și cafeaua aia nenorocită. Cu țigări nu mă mai pot încălzi, pentru că m-am lăsat. Așa că iată-mă în fața vieții, mă simt mică, așa cum și sunt. Și în fața privirilor răutăcioase și vorbelor goale care mă pătrund zi de zi. Încercând să nu-mi pese.. dar în zadar.

Cu tine.

Nu plouă. Este doar frig. E vânt și pustiu, și rece și trist. Și mă uit pe geam și știu că soarele va ieși de sub nori, că ne va orbi cu frumusețea sa, că vom fi iar fericiți și ne vom îndrăgosti din nou sub raza de foc. Și că iubirea ne va arde buzele și pernele și trupul, că ne vom topi în liniștea nopții sub clar de lună, că viori vor răsuna din adâncul inimilor noastre și ne vom preface că totu-i doar un joc..