sâmbătă, 15 decembrie 2012

Arme albe?

Gândurile mele sunt ca nişte avioane de hârtie. Trecătoare, fragile şi cu tendinţa de a se izbi de tot ce le iese în cale. Simt cum foşnetul hârtiei îmi umple mintea, acoperind sunetul raţiunii care cu greu mai răzbate printre gândurile ameţite. Mi le pot imagina... unele zboară lin, făcându-mă să cred că am găsit răspunsul pe care îl caut neîncetat, pentru ca mai apoi să se ciocnească de pereţii imaginaţiei mele. Altele se zdrobesc, în zborul lor înalt dar prea scurt, între ele. Şi aşa ajung eu prada confuziei ce mă pândeşte continuu, mă încolţeşte de pretutindeni. De ce eu? Aparent nu voi afla niciodată. De fiecare dată când încerc să ajung la adevăr, mă apropii atât de tare..şi dintr-o dată mă trezesc din nou la pământ, rănită, confuză, singură - precum un avion de hârtie...

joi, 13 decembrie 2012

Stacojiu de nostalgie

 [O postare mai veche, inspirată de atmosfera îmbietoare a toamnei care a trecut prea repede...]

Un apus lent înghiţea rând pe rând razele aurii de pe cerul plin de nori tomnatici. Pe marginea lacului se răsfrângeau culori contrastante de frunze uscate.. Ea stătea întinsă, urmărind cu ochii întredeschişi cum albastrul cerului se reunea cu cel al apei sub privirea orizontului. Şuviţele-i curgeau pe frunte, ca nişte şiroaie de castane coapte, conturând fin chipul îmbujorat de adieri trecătoare. Ochii îi luceau în lumina calmă a apusului, adânci şi visători, când inelele aurii au tresărit umede la gândul unei amintiri dureroase.. Însă la fel cum splendoarea toamnei ne face să-i suportăm atingerile aspre, la fel şi speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă..

duminică, 9 decembrie 2012

Dorinţe nedorite

Vreau să dilatez timpul, să îl fac să mi se scurgă printre degete, să-l fierb în palme până nu mai rămâne un strop din el şi totul să fie al meu. 

Dar ce rost are să am totul dacă nu te am pe tine? 

Fără tine totul înseamnă nimic, noţiunea de viaţă se pierde, ce e aia "trăire" atunci când nu simţi că trăieşti?

Fără tine sunt neputincioasă, mă scufund în valurile clipelor care se ridică ameninţător deasupra mea... 

Singură nu pot arde această mare, am nevoie de flăcările iubirii noastre ca să topesc timpul. Singură nu pot.. şi mi-e teamă că valurile înspăimântătoare mă vor prinde din urmă şi mă vor trage înăuntrul lor, voi fi înghiţită nemilos de efemeritate şi nu va fi nimeni alături de mine ca să mă salveze sau ca să mă ţină de mână în timp ce mă sucesc printre valuri către Sfârşit. 

Fără tine timpul mă va prinde din urmă şi-mi va fura naivitatea, optimismul care-mi sclipeşte în ochi, fericirea ce-mi luminează fiinţa, lăsând dâra trecutului timpuriu să mă sugrume. 

Eu sunt luna, tu eşti soarele. Ne-am întâlnit cândva, apoi te-am pierdut din senin. De atunci nu te-am mai văzut niciodată, însă ştiu că eşti acolo. Te simt în fiecare noapte, lumina ta îmi înveleşte munţii în timp ce îţi simt căldura inundându-mi văile. Împreună putem transforma nisipul din clepsidra timpului în oglinda ce reflectă paradoxul continuu al realităţii noastre: nu putem exista împreună şi totuşi reuşim să ne completăm separat... 

Aş vrea să te găsesc, dar asta.. ar însemna Sfârşitul...