Pentru fiecare dintre noi există acel ideal absolut la care visăm precum niște naivi copii îndrăgostiți. Acea imagine pe care ne-o întipărim în minte de când suntem mici și pe care o regăsim în priviri trecătoare pe stradă, la cafenea, în stația de autobuz.. Și știm că totul este o iluzie, că ceea ce vrem noi nu există cu adevărat, că ce vedem este o mască a perfecțiunii din visele noastre.. Dar dacă, totuși, se întâmplă să găsim acel ideal? Este frumos, prea frumos, aproape ireal, nu ne vine să credem atunci când îl privim că acea imagine din mințile noastre poate fi transpusă în realitate sub un chip atât de perfect. Este și misterios, da, lasă în dâra de parfum din urma sa și un strop de mister în mirosul delicios care ne amețește. Îl privim din treacăt, fascinate de toate gesturile sale și zâmbim fără să vrem atunci când ne iese în cale pe neașteptate, cu riscul de a părea niște împiedicate aiurite. Ne privește și el, și zâmbește, zâmbește cu acei dinți perfecți și buzele pline. Dar nu știm de ce zâmbește.. Poate că ne-a observat stângăcia pe care o avem în preajma lui sau poate că și el ne privește pe ascuns și speră să ne întâlnim privirile încă o dată.. Și, cel mai probabil, nu vom afla niciodată, pentru că teama de a neglija niște sentimente atât de fragile precum iubirea neîmpărtășită întrece doza de curaj cu care le-am putea arăta puterea. Este trist.. și realizăm asta în fiecare seară când, mergând spre casă, nu facem decât să ne gândim la el, la zâmbetul său, la tot ce a făcut în acea zi, la fiecare semn, privire prinsă din zbor sau frânturi din vocea sigură, dar caldă pe care părem s-o auzim peste tot. Și este atât de frumos, că nici nu putem să fim într-adevăr triste, să ne gândim la răul pe care ni-l facem. Nu e vina lui.. dar de-ar ști ce ravagii a făcut zâmbetul ăla în inimi prea tinere..
