duminică, 12 decembrie 2010

În viziunea unei romantice incurabile

Cișmigiu.. un vechi refugiu al îndrăgostiților. Un loc unde lumea și viața însăși capătă un alt sens. E un amestec de nou și bătrân, de amar și dulce, de sacru și rebel, unde ani de-a rândul generații întregi au străbătut aleile infinite și și-au mărturisit iubirea sub umbrele plopilor. Este o fărâmă desprinsă de realitate, un rai în mijlocul tristeții gri a orașului. Veșnic plin, dar mereu calm, păstrând acel aer vechi al Micului Paris.

luni, 6 decembrie 2010

Vara asta


Mi-e dor să simt căldura buzelor care mă inunda în zilele însorite. Mi-e dor de mirosul de mere și vin roșu care mă izbea de fiecare dată când ieșeam din casă. Mi-e dor să admir albastrul pur și proaspăt care îmi umplea privirea cu bucurie în timp ce-mi savuram cafeaua în diminețile târzii, pe balcon. Mi-e dor de aerul tăios, dar dulce, rece, dar plăcut care mă întâmpina când mă trezeam să te salut. Mi-e dor de brațele tale ce mă cuprindeau cu iubire și grijă și îmi aduceau zâmbetul pe buze cu căldura lor.

duminică, 5 decembrie 2010

Adevăruri șoptite.


Ne naștem mici și confuzi, fără haine, putere sau prieteni. Uneori chiar și fără familie. Tot ce avem este un suflet, un suflet plăpând care nu este capabil de foarte multe în acea primă zi a existenței noastre. Un suflet păzit de un trup și mai plăpând. Nu ne avem decât pe noi înșine, sau poate că așa ar trebui să gândim, când stăm fără speranță într-un cearceaf alb precum lumina pe care o vedem atunci când ne naștem. Cât de pură este copilăria! Suntem înconjurați de inocența albă a gândurilor jucăușe și zâmbim fără griji cu dinții perfect albi. Da, suntem perfecți, dar naivi. Venim pe lume fără nimic concret și ne avântăm în viață. Precum un salt în marea adâncă și-n valurile amenințătoare, creștem. Ajungem pe picioarele noastre, independenți, siguri pe noi, mulțumiți (sau cel puțin așa ar trebui) de toate realizările. Și tocmai atunci când nu ne așteptăm, când credem că ne putem odihni singuri și liniștiți, ca atunci când am fost aduși pe lume, între patru pereți albi, atunci vin întrebările fără răspuns care ne macină, fără excepție, pe toți, umbrele întunecate ale trecutului care vin să păteze puritatea minții noastre și a visurilor, ne seacă de puteri, ne scoate peri albi și ne face mici, mici, mici până când nu ne mai rămâne nicio fărâmă de suflet. Ne maturizăm, poate prea repede, cu siguranță prea repede, și ne dăm seama că tot nu știm nimic. În viața tuturor vine acel moment, care ne prinde descurajați și singuri, și nu ne mai dă drumul. Realizăm că nu putem răspunde cu certitudine la nicio întrebare cu esență. Până și banalitățile de genul "1+1" devin o capcană a sorții însetate. Putem spune cu adevărat ce simțim? Putem ști de unde începe infinitul? Sau dacă vom afla vreodată ce este iubirea?

Singurul lucru adevărat pe care îl pot spune este că nu există lucruri adevărate.

Fuck off


Este frig și ploaie. Un cenușiu înecăcios acoperă atmosfera. Este atât de frig, încât nici nu mai poți simți spiritul sărbătorilor. Să presupunem totuși că în sufletul nostru arde timid flacăra bucuriei. Deci, în aceste circumstanțe, chiar și pe vremea asta, nu ar trebui să fim mai buni și mai iubitori? Nu așa a fost mereu? Da, dar.. se pare că nu și anul acesta. Nu înțeleg cum de unii oameni pot fi așa cruzi și nepăsători. Dacă toți suntem oameni nu înseamnă că trebuie să fim toți la fel. Totuși, să nu uităm că suntem, cum s-ar spune, o apă și-un pământ, iar cine se aseamănă se adună. Nu pot să neg cum răutatea e uneori molipsitoare. Hai să lăsăm ipocrizia deoparte și să recunoaștem: devenim superficiali. Mi-e greu să admit asta, dar nu pot lăsa adevărul în umbră. Pot fi rea, dar nu și nepăsătoare. Uneori e frustrant să vezi cum te acaparează gândirea celor din jur, simți că n-ai ce să faci, dar nu e așa. Eu una simt că m-am maturizat prea repede și mi-e dor. Mi-e dor de vremurile inocenței prostești, mi-e dor de zilele când era totdeauna soare chiar și atunci când ploua. Încerc să mă întorc cu disperare înapoi în timp, dar fără rost. Tot ce pot face e să încerc să astup acele părți ale minții mele cuprinse de falsitatea lumii ce mă înconjoară și să profit de puținul timp care a mai rămas din așa-zisa "copilărie". Da, poate că în anumite momente sunt ca toți ceilalți, dar cel puțin am curajul să recunosc. Uneori mi-e greață, alteori rușine când văd anumite specimene cum fac întreaga populație de râs. Unde vă e inima? Unde, sentimentele? A, și dacă am început prin a spune că în această perioadă ar trebui să ne dăm silința și să ne schimbăm, nu înseamnă că trebuie să fim așa numai și numai până trece Crăciunul. Unii chiar reușesc să mă uimească. Sunteți bolnavi, dragilor. Nu ne trageți și pe noi în asta!