duminică, 28 noiembrie 2010

Shooting stars

Sper pentru că pot. Iubesc pentru că vreau. Visez pentru că-mi place. Scriu pentru că mă liniștește.
Și totuși sunt pierdută, nu? Lumea nu devine mai frumoasă când scrii sau când visezi sau când iubești.. pentru că de fapt atunci te debarasezi de realitate. Te înconjori de propriile idei și dorințe, în lumea ta, visând cu ochii deschiși.. în timp ce lumea asta rămâne la fel de tristă, la fel de gri, la fel de rea și de necruțătoare. E ca un refugiu al celor înnebuniți de stupiditatea normalului vieții cotidiene. Deci e o lume a nebunilor care încearcă să evadeze din lumea asta nebună?
Uneori mi-aș dori să pot să-mi pun niște ochelari de soare și să văd totul altfel. Mai frumos, mai măreț, mai bun. Să îngheț de frig iarna și să-mi pun ochelarii și să văd marea și să simt căldură. Apoi să mă prăbușesc în zăpadă și să rămân prinsă pentru totdeauna în acel vis frumos..

marți, 23 noiembrie 2010

Suflet bântuit.


M-am trezit singură în mijlocul orașului împânzit de umbre. Sunete sumbre străbăteau ceața, care lua forme fantomatice. Mă simțeam pierdută în întunericul cuprinzător, care ascundea fiorul morții. Am început să alerg în încercarea de a găsi drumul spre casă, însă imaginile locurilor pe lângă care treceam se învârteau amețitor în jurul meu, în timp ce mă loveam de picăturile reci ce cădeau din cerul vinețiu. Privind în urma mea, amintirile luau forma unor personaje ciudate, niște umbre ale trecutului. Fugeam din ce în ce mai repede, când una dintre ele se apropiase foarte mult de mine, cu un zâmbet diabolic și privirea însetată. Încercând să scap de trecutul amenințător care mă urmărea, m-am oprit în fața unei uși mari din lemn și am deschis-o. Pășind spre încăpărea ascunsă de ușă, o lumină aurie m-a izbit. Apoi totul s-a derulat repede, poate prea repede, în mintea mea. M-am trezit deodată în patul meu, confuză, încă simțind fiorul acelui vis. Am aprins cu băgare de seamă lumina, alungând umbrele ce îmi bântuiseră somnul.

luni, 22 noiembrie 2010

Something old, something new.

Au trecut aproape 3 luni și am început să mă obișnuiesc cu ideea. Nu e chiar cum mă așteptam. E mai bine. Unii ar spune că sunt prea optimistă, dar.. de ce n-aș fi?
E altfel.. e nou, dar într-un fel care îmi amintește de trecut.
Am știut dinainte că va fi mai bine. Oameni noi, distracție, independență.. Poate mai greu cu școala, dar nu așa a fost mereu? Prietenii, râsete reverberând în curtea liceului, speranțe aprinse în ochii mari, iubire și intrigi la tot pasul, chef de viață, orgolii și regrete, un chiul mic..
Ar putea foarte ușor să devină o rutină, dar din fericire fiecare zi ne rezervă ceva nou. Cine ar fi crezut că voi ajunge să aștept cu atâta nerăbdare școala?