Stop!

De ce scriu? Mi se pare o întrebare absurdă. Fără rost. Absolut inutilă și demnă de ignorat. Însă unii chiar își pun această întrebare. Cert este, dragilor, că nu scriu pentru voi. Scriu pentru că-mi place, pentru că încerc să transmit un mesaj, pentru că vreau să vă fac să simțiți emoția, emoția cu care aștern gânduri pe foaie.. nu e așa simplu. Ca să faci asta, trebuie să-ți înfrunți anumite temeri. A mea a fost să mă izbesc de realitatea vieții, un fir al minciunilor nesfârșite menite să înece suflete inocente atât de devreme, să spulbere vise și speranțe.. Vreau să vă fac să simțiți înainte să vedeți, să priviți prin ochii înșelători ai vieții și să aveți încredere că speranța nu moare. Luptați pentru ceea ce vreți, pentru că nimeni n-o s-o facă în locul vostru. Treziți-vă din acest coșmar al lumii, eliberați-vă de gânduri și griji pentru o clipă, trăiți cu adevărat, bucurați-vă de plăcerile simple măcar o dată în viață, îndrăzniți să visați. Eu visez chiar în acest moment. Să scriu a fost visul meu dintotdeauna și nu am de gând să mă trezesc din el doar pentru că unii îl găsesc absurd. N-am scris niciodată ceva ca să vă placă vouă, celor care ajungeți să citiți rândurile acestui blog, ci pentru că mă ajută, mă ajută să scap de indiferența omenirii care uneori îmi provoacă milă, mă ajută să uit de minciuni şi vise urâte. Nu scriu ca să vă placă, însă le mulțumesc celor care îmi citesc micile aberații, mereu proaspete din cuptorul iluziilor minții mele. Vă mulțumesc tuturor celor care apreciați ceea ce scriu, pentru că îmi arătați că totuși nu toată lumea e așa, pentru că voi sunteți dovada că visele devin realitate.