marți, 12 aprilie 2011

Sec.

Îmi beau cafeaua de dimineață, deprimată, singură și de fapt nici măcar nu mai e dimineață.. Soarele nu m-a auzit ieri, l-am strigat, dar se ascunde încă. N-a vrut să mă vadă, m-a părăsit așa cum, încet-încet, o fac toți. Și nu, nu e din cauza lui. Mă simt uitată, nedorită, oricât de frumos ar fi în afara granițelor sufletului meu. Fiecare zâmbet al celorlalți începe să mă apese, fericirea lor cade greu asupra mea și mă înec în privirile pline de iubire ale lor. Nu, nu îi invidiez. Știu că, nici măcar pentru ei, nu este totul perfect. Dar se au unii pe alții, au pe umărul cui să plângă, au pe cineva care să-i înțeleagă. În ultimele zile m-am simțit mai singură ca niciodată, parcă nu mai am cui să îi vorbesc, sau dacă am, mi se pare că nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Oare există acel "cineva" și pentru mine? Singura care îmi este aproape mereu și mă însoțește peste tot este vocea disperată care urlă după o urmă de păsare, care caută năucă o rază de speranță.. Între timp s-a răcit și cafeaua aia nenorocită. Cu țigări nu mă mai pot încălzi, pentru că m-am lăsat. Așa că iată-mă în fața vieții, mă simt mică, așa cum și sunt. Și în fața privirilor răutăcioase și vorbelor goale care mă pătrund zi de zi. Încercând să nu-mi pese.. dar în zadar.

3 comentarii:

  1. parca ma descrii. stiu cum e...sunt in acelasi element. frumos blog:*

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca mai e lume care intelege. Multumesc:*

    RăspundețiȘtergere