PS: Știuu că v-am înnebunit cu buna mea dispoziție și fericirea (molipsitoare,sper!)
PPS: Dacă vreți să împrumutați un zâmbet, mă găsiți mereu aici! >:D< La fel de bine dispusă (pentru muuult timp de acum încolo).
PPPS: Nu obișnuiesc să scriu poezii, deci sper că v-am surprins (plăcut) :d
Am revăzut filmul aseară (cartea am citit-o mai demult) și asta mi-a dat mult de gândit asupra multor lucruri.. Cu siguranță toți dorim ceea ce are el, un chip perfect și fără vârstă.. O viață plină de plăceri și vicii, nicio grijă, nicio responsabilitate. Cu toții am vrea să rămânem mereu tineri, la vârsta la care nu avem bătăi de cap, când suntem încă niște copii cărora trebuie să le faci pe plac, și totuși niște adulți care fac ce vor. Dar nu întotdeauna ceea ce vrem este și ceea ce avem nevoie.. Nu ne gândim cum e să vedem lumea bătrână din jurul nostru prin niște ochi atât de tineri. Nu ne gândim cum ar fi să privim într-o oglindă și să vedem un chip perfect, pe care timpul nu a lăsat urme, ci doar păcate. Și cum sufletul nostru devine tot mai bătrân și urât și ajungem să purtăm o luptă cu noi înșine, încercând inutil să schimbăm ceva. Dar nimic nu se schimbă, nu în bine.. Ce rost are o viață ca asta, dacă nici conștiința nu ne-am putea-o suporta? Cu toții avem o parte din Dorian Gray în noi.
Am început deja să primesc felicitări şi fel de fel de urări de ziua mea din partea prietenilor şi rudelor de peste hotare, care le-au trimis cu anticipare ca să fie siguri că nu le primesc mai târziu. Acum probabil vă întrebaţi când e ziua mea.. Ei bine, peste 3 zile, adică pe 24 aprilie, mai exact (DA!), de Paşti. Nu mi-a convenit deloc la început, şi încă nu-mi convine că nu pot să sărbătoresc aşa cum mi-am propus, cu prietenii, fiindcă toţi sunt plecaţi, iar dacă nu ar fi, oricum plec eu astăzi într-o săptămână de exil la Brăila. Nu că mi-ar fi trecut aşa, brusc, însă după ziua de ieri, când pot spune în sfârşit că a venit primăvara, şi care a fost perfectă, nu m-am mai plâns atâta. Până acum aş fi spus că singura mea dorinţă e să pot petrece acea zi cu vechi prieteni, noi colegi ş.a.m.d. Dar a venit primăvara şi m-a readus la normal. Sclipiri optimiste îmi umplu ochii, zâmbetul se arată jucăuş de sub buze, şi acum că mi-am revenit, am o întreagă listă cu ce vreau de ziua mea!
Dacă am învățat ceva despre mine în ultimul timp, e că sunt groaznic de nehotărâtă. Eram și înainte, dar acum a început să devină serioasă treaba. Nu știu ce vreau pentru că nu știu ce e mai bine pentru mine și da, vreau ce-i mai bun. Nu asta vrem toți?! Totul se învârte amețitor în jurul meu și devine dificil să țin pasul cu restul lumii.. Când în sfârșit mă hotărăsc și eu, ceilalți se răzgândesc și nu mai pot, nu mai pot să rezist acestui haos. E amuzant că tocmai eu spun asta, care dintotdeauna am fost o aiurită care nu știe pe unde și-a lăsat lucrurile, e mereu pe fugă și întotdeauna trebuie să uite câte ceva. Dar chiar și eu am nevoie uneori de o mică doză de ordine în gânduri și în inimă.. Poate că asta caut de fapt, de asta mă aflu într-o grabă continuă și epuizantă, caut pe cineva care să mă ajute să îmi revin, să mă trezească la realitate sau să mă facă să visez mai mult.. Alt lucru pe care l-am mai învățat despre mine este că (și nu-mi place s-o recunosc) încep să devin egoistă. Și (asta urăsc și mai mult să fac) va trebui să le dau dreptate alor mei. Așa-i, da, sunt momente în care pur și simplu mă gândesc doar la mine. Cu ce mă îmbrac azi, când mai merg la cumpărături, cum să-mi aranjez părul, cu cine mă văd și cum să pierd cât mai mult timp departe de casă, fără să fac ce se presupune că ar trebui. Și toate astea puse cap la cap, cu veșnica mea fire indecisă în frunte, mă fac să cred că poate aș avea nevoie de o pauză. Dar mai întâi trebuie să aflu în ce constă această pauză, fiindcă sunt în vacanță de câteva zile și nimic nu pare să se fi schimbat, ba chiar totul merge din ce în ce mai prost. Cert este că ar trebui să fac ceva ca să-mi dau seama ce vreau de la viață și, cel mai important, ce vreau de la mine.. Dar, până atunci, rămân aceeași tipă dezordonată, uitucă și visătoare care își împărtășește gândurile cu voi atunci când simte că nu se descurcă singură.
Au trecut câteva luni şi încă simt acelaşi fior când te văd. S-au întâmplat atâtea şi totuşi n-am putut să mă gândesc decât la tine. Mai mult sau mai puţin, cu părere de rău sau dorinţă, făceai cumva să revii în gândurile mele. Probabil devin paranoică, sigur, de ce ai vrea să faci asta? Mă observi măcar? Puţin mai mult decât atunci când pur şi simplu vorbeşti cu mine? Aş vrea să ştiu, aş vrea eu.. Dar tu n-o să afli decât când vei putea să mă vezi aşa cum sunt. Şi să zâmbeşti.
Îmi beau cafeaua de dimineață, deprimată, singură și de fapt nici măcar nu mai e dimineață.. Soarele nu m-a auzit ieri, l-am strigat, dar se ascunde încă. N-a vrut să mă vadă, m-a părăsit așa cum, încet-încet, o fac toți. Și nu, nu e din cauza lui. Mă simt uitată, nedorită, oricât de frumos ar fi în afara granițelor sufletului meu. Fiecare zâmbet al celorlalți începe să mă apese, fericirea lor cade greu asupra mea și mă înec în privirile pline de iubire ale lor. Nu, nu îi invidiez. Știu că, nici măcar pentru ei, nu este totul perfect. Dar se au unii pe alții, au pe umărul cui să plângă, au pe cineva care să-i înțeleagă. În ultimele zile m-am simțit mai singură ca niciodată, parcă nu mai am cui să îi vorbesc, sau dacă am, mi se pare că nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Oare există acel "cineva" și pentru mine? Singura care îmi este aproape mereu și mă însoțește peste tot este vocea disperată care urlă după o urmă de păsare, care caută năucă o rază de speranță.. Între timp s-a răcit și cafeaua aia nenorocită. Cu țigări nu mă mai pot încălzi, pentru că m-am lăsat. Așa că iată-mă în fața vieții, mă simt mică, așa cum și sunt. Și în fața privirilor răutăcioase și vorbelor goale care mă pătrund zi de zi. Încercând să nu-mi pese.. dar în zadar.
Minte-mă, ah, minte-mă frumos. Lasă-mă să fiu vulnerabilă, să te fac să crezi că te cred. Simte-te puternic, înșeală-mă, ah, înșeală-mă cu târfa josnică numită minciună. Ascunde-te, hai, fugi, lasă-mă singură și părăsită, fă-mă să cad și să cred c-o să mă ridici. Iubește-mă, ia-mă, sunt a ta, apoi părăsește-mă din nou. Așa, fii bărbat, fiindcă mă hrănesc din puterea ta și tu ești atât de naiv pierzându-te în lacrimile mele. Crede-mă, da, acum e rândul meu să mint, dar tot eu rămân cea vulnerabilă și fără un cuvânt de spus, fiindcă le-ascult pe ale tale, ascult cum mă minți frumos.
Nu plouă. Este doar frig. E vânt și pustiu, și rece și trist. Și mă uit pe geam și știu că soarele va ieși de sub nori, că ne va orbi cu frumusețea sa, că vom fi iar fericiți și ne vom îndrăgosti din nou sub raza de foc. Și că iubirea ne va arde buzele și pernele și trupul, că ne vom topi în liniștea nopții sub clar de lună, că viori vor răsuna din adâncul inimilor noastre și ne vom preface că totu-i doar un joc..
Pentru fiecare dintre noi există acel ideal absolut la care visăm precum niște naivi copii îndrăgostiți. Acea imagine pe care ne-o întipărim în minte de când suntem mici și pe care o regăsim în priviri trecătoare pe stradă, la cafenea, în stația de autobuz.. Și știm că totul este o iluzie, că ceea ce vrem noi nu există cu adevărat, că ce vedem este o mască a perfecțiunii din visele noastre.. Dar dacă, totuși, se întâmplă să găsim acel ideal? Este frumos, prea frumos, aproape ireal, nu ne vine să credem atunci când îl privim că acea imagine din mințile noastre poate fi transpusă în realitate sub un chip atât de perfect. Este și misterios, da, lasă în dâra de parfum din urma sa și un strop de mister în mirosul delicios care ne amețește. Îl privim din treacăt, fascinate de toate gesturile sale și zâmbim fără să vrem atunci când ne iese în cale pe neașteptate, cu riscul de a părea niște împiedicate aiurite. Ne privește și el, și zâmbește, zâmbește cu acei dinți perfecți și buzele pline. Dar nu știm de ce zâmbește.. Poate că ne-a observat stângăcia pe care o avem în preajma lui sau poate că și el ne privește pe ascuns și speră să ne întâlnim privirile încă o dată.. Și, cel mai probabil, nu vom afla niciodată, pentru că teama de a neglija niște sentimente atât de fragile precum iubirea neîmpărtășită întrece doza de curaj cu care le-am putea arăta puterea. Este trist.. și realizăm asta în fiecare seară când, mergând spre casă, nu facem decât să ne gândim la el, la zâmbetul său, la tot ce a făcut în acea zi, la fiecare semn, privire prinsă din zbor sau frânturi din vocea sigură, dar caldă pe care părem s-o auzim peste tot. Și este atât de frumos, că nici nu putem să fim într-adevăr triste, să ne gândim la răul pe care ni-l facem. Nu e vina lui.. dar de-ar ști ce ravagii a făcut zâmbetul ăla în inimi prea tinere..
Uneori mă întreb ce simţi când te uiţi la mine? Ce vezi? Oare mă percepi așa cum fac eu, când mă privesc în oglindă? Nu vreau să mă vezi așa. Vreau să privești mai departe, mai adânc. Dar n-are rost, nu? Pentru că n-ai înțelege.. Nici eu nu înțeleg.
În sfârşit am scăpat de hainele prea groase şi ne putem bucura de cele câteva raze timide care se răfrâng auriu şi cald pe ochelarii de soare. Am reuşit să trecem peste toate poveştile cu V-day&co. şi peste oamenii poate puţin cam superficiali care le-au sărbătorit şi ne putem bucura cu adevărat de iubire! A venit primăvara, iar acesta este un adevărat prilej de bucurie, de a fi mai îngăduitori şi drăgăstoşi sub lumina plăcută a unui soare mult aşteptat şi, de ce nu, de a ne lăsa purtaţi de val şi vise şi speranţe în lumea animată de optimismul înconjurător. Zâmbete din ce în ce mai mari se afişează ţanţoş pe stradă, râsete tot mai puternice reverberează din zări.
