Portretul lui Dorian Gray sau *Defecte*

Am revăzut filmul aseară (cartea am citit-o mai demult) și asta mi-a dat mult de gândit asupra multor lucruri.. Cu siguranță toți dorim ceea ce are el, un chip perfect și fără vârstă.. O viață plină de plăceri și vicii, nicio grijă, nicio responsabilitate. Cu toții am vrea să rămânem mereu tineri, la vârsta la care nu avem bătăi de cap, când suntem încă niște copii cărora trebuie să le faci pe plac, și totuși niște adulți care fac ce vor. Dar nu întotdeauna ceea ce vrem este și ceea ce avem nevoie.. Nu ne gândim cum e să vedem lumea bătrână din jurul nostru prin niște ochi atât de tineri. Nu ne gândim cum ar fi să privim într-o oglindă și să vedem un chip perfect, pe care timpul nu a lăsat urme, ci doar păcate. Și cum sufletul nostru devine tot mai bătrân și urât și ajungem să purtăm o luptă cu noi înșine, încercând inutil să schimbăm ceva. Dar nimic nu se schimbă, nu în bine.. Ce rost are o viață ca asta, dacă nici conștiința nu ne-am putea-o suporta? Cu toții avem o parte din Dorian Gray în noi.