Cercul vicios al durerii deghizate în fericirea mult râvnită

În sufletul meu e veșnic toamnă. O toamnă frumoasă, dar tristă, parcă este un anotimp singur, prădat de toate celelalte. Vara o sufocă puternic cu a sa căldură, în timp ce iarna o înțeapă cu fiori reci, încercând s-o acapareze. Ploaia blândă ce o străbate devine una-două un amalgam de fulgere tăioase și tunete asurzitoare, precum cel mai sincer zâmbet se transformă într-un plâns lipsit de orice urmă de raționament. Iar cum sclipirea plină de speranță a ochilor tineri este întunecată în timp de vârtejul dezamăgirilor, așa și roadele coapte ale verii cad stafidite pe pământul uscat și rece arat de iarna timpurie. 

O toamnă frumoasă, ca un copil mic prins în cearta părinților: veșnic purtat de colo-colo, a cărui fericire este eclipsată de nemulțumirile celor doi. O copilărie ca și nisipul dintr-o clepsidră care s-a spart, dată peste cap de răsturnarea cursului firesc al timpului.. 

O toamnă părăsită precum copacii ale căror frunze sunt ademenite de chemarea șireată a vântului, căreia uneori i-ar fi mai bine singură. Asta dacă n-ar cuprinde-o dorul de atingerea blândă a adierii răcoroase. Da, adierea care uneori se avântă și o zgârie, o face să plouă, o privează de pace și seninătate.. Totuși, cum ar putea ea să simtă mai bine de razele ce-i încălzesc zorii, dacă nu după ce trăsnetele nemiloase i-au despicat bolta într-o sumedenie de nori întunecați?

The diary of a bipolar

Mă întreb uneori ce rost are să mă frământ cu atâta confuzie, când până la urmă cu toții trecem, mai mult sau mai puțin, într-o oarecare măsură, mai devreme sau mai târziu, prin asta.

Indiferent că ești la grădiniță și se iau niște *șmecheri* din grupa pregătitoare de tine, că ai intrat la liceu și ai descoperit că n-ai nicio treabă cu matematica sau că ai trecut demult de floarea vârstei, ești concediat și până și pisicile te reneagă, ăsta e cursul firesc al lucrurilor și viața, oricât de frumoasă ori nasoală ar fi, nu se oprește pentru nimeni. Merge întotdeauna în față, iar noi alergăm cu disperare după ea, să ținem pasul, doar nu vrem să rămânem în urmă, să fim lăsați pe dinafară.. Dar suntem atât de atenți la destinație, încât ignorăm mai mereu drumul: așa ne împiedicăm de amintiri, greutăți, dezamăgiri, schimbări.. și totul pare că se întâmplă mult prea repede. O fi vina ei, că gonește ca nebuna și nu ne așteaptă niciodată sau a noastră, că nu reușim pur și simplu să ne bucurăm de ceea ce avem?

Și iată că am mai completat astfel un ciclu în cercul vicios al întrebărilor fără răspuns. Ce o fi în neregulă cu noi, oamenii? Parcă avem în sânge masochismul. Există întotdeauna o plăcere în a face ceva ce este interzis, însă ar trebui să încălcăm până și regulile pe care ni le impunem noi înșine? Sigur că nu, asta ar însemna să nu mai avem limite. Și ce rost are să fim de neoprit, atunci când nu încearcă nimeni să ne oprească?

Uite așa am mai încheiat un ciclu din cercul amintit mai sus. Vedeți cât de repede se scurge totul? Acum câteva rânduri vorbeam despre natura ciudată a omului, iar acum voi începe cu.. Oare cu ce să încep? Am foarte multe de spus, atât de multe încât nici eu nu reușesc să țin evidența. De multe ori încerc să ignor toate lucrurile astea, doar că la un moment dat se întorc împotriva mea, toate deodată.. Și doare. Dintotdeauna le-am înfruntat singură și acum am obosit. E extenuant, neplăcut și fără rost. Și trist.. Cel mai trist lucru este să te simți atât de singur într-un oraș atât de mare.. Cel mai apăsător este să te simți gol pe dinăuntru, să ai inima sfâșiată de acest sentiment, deși sunt atâtea persoane în jur care te iubesc. Iar cel mai greu de suportat..este gândul că uiți de acele persoane care vor să te vadă fericit și care merită să îți admire zâmbetul fiindcă ești prea ocupat să plângi după cei cărora suferința ta le este indiferentă.

Nu știu de ce uneori mă aștept să mă înțeleagă cei de lângă mine, atunci când nici eu nu știu ce vreau. Era așa ușor în clasele mici, la școală.. "spune 3 calități și 3 defecte de-ale tale" - și ăia eram, niște simpli copii care încă nu avuseseră timp să greșească.. Nu am știut să apreciez copilăria, inocența, puținul timp oferit de viața asta, mai pe scurt. Întotdeauna am vrut să mă maturizez, iar acum că am ajuns în acest punct, mi-e dor.. Totuși, chiar și acum că realizez asta, parcă tot aș vrea să mă teleportez undeva în viitor: să fug de ce e-n jurul meu acum și, mai ales, de cine.

Mi se adâncește golul din stomac gândindu-mă la oamenii care mă înconjoară degeaba și la cei care lipsesc cu desăvârșire din viața mea. Sunt atât de curioasă să aflu ce-mi rezervă viitorul, încât nu reușesc să mă bucur cum ar trebui de prezent. Și realizez asta, știu că până la urmă nu e atât de rău și că ar trebui să fiu mulțumită de viața pe care o duc. În schimb, nu mă pot abține să nu mă lamentez cu privire la asta și să visez în continuare cu ochii deschiși.. Ce îmi imaginez eu și cum vor fi de fapt lucrurile.. Abia aștept să aflu. Dar până atunci, mă duc să iau o gură de aer și să mai ies în lume. Pentru că viața e frumoasă, dar și scurtă, iar eu încă n-am aflat ce vreau de la ea..

Art never comes from happiness (simple thoughts on a piece of paper)

Mă uit la această pagină goală, spațiul ce așteaptă să fie umplut, albul care tânjește să fie pătat, tragedia unei inimi dezbinate ce așteaptă să fie reîntregită.. și nu știu cum aș putea să o ajut. Niciun gând trist nu îmi vine în minte în momentul de față, iar asta mă liniștește, mă umple de o satisfacție calmă nemaiîntâlnită și totuși nu-mi poate aduce extazul. Poate că nici măcar fericirea, însă vreau să cred că asta e fericirea mea, această confuzie infinită în care mă afund și pe care la început n-o voiam, dar care acum a devenit obișnuință.

Mă uit la această pagină goală și-mi dau seama că ea este o oglindire a ființei mele, că de aceea mă simt atât de legată de ea și de orice bucățică de foaie ajunsă în mâinile mele, o simt pe fiecare ca și o parte din mine: și ele sunt zgâriate, măzgălite, mototolite, rupte, așteptând etern să fie găsite de cineva care să le descopere adevăratul rost pe lume, să le iubească așa cum sunt. Ironic totuși cum reușesc să menajez toate aceste sute de hârtii, însă mă pricep de minune să-mi torturez sufletul. Și doare, poate că am nevoie de această durere să simt că trăiesc. Sau poate e doar o impresie, o stafie ce-mi străbate gândurile de prea multă vreme. Nu cred că aș putea vreodată să mă debarasez de toate astea, din simplul motiv că până la urmă...ele mă fac ceea ce sunt. Însă mă întreb uneori.. dacă aș avea șansa să o iau de la zero, oare aș face-o?

Aș putea, desigur, însă balanța cu motive pro și contra s-ar legăna la nesfârșit, când în stânga, când în dreapta. Mi-ar fi ușor să mă culc în patul meu și să mă trezesc într-un loc străin, mi-ar fi ușor să șterg amintirea mea chiar și din sufletele prietenilor.. dar tu.. cum aș putea să renunț la tine? Ce rost ar avea să nu sufăr, dacă nici fericită nu voi fi? Întotdeauna am încercat să te fac să înțelegi.. rănile sunt ca o gumă de șters: pot înlătura principii, îndoieli, simple idei.. chiar și dragostea. Dar nu și fericirea. Fericirea..este ceva ce îmi pot construi singură. Însă stau și mă întreb...ce rost are să o am...dacă nu ești lângă mine să ne bucurăm împreună de ea? Și de asta spun că nu pot fi fericită fără tine, nu vezi? Fericirea mea..ești tu.

Gânduri la kg

Gândurile aduc de la sine și mai multe gânduri, le simt ca pe un perete uneori care nu mă lasă să-mi văd de drum, dar oare peretele de fapt nu suntem noi? Poate că gândurile sunt cele care se lovesc de noi și nu invers. Poate că ele vor doar să evadeze din mintea noastră nebună, însă de multe ori tindem să nu renunțăm la ele, uneori fără să ne dăm seama, alteori pentru că ne e frică de acel gol pe care îl vor lăsa în urmă. Este un paradox, pentru că știm bine că ne facem rău singuri..dar întotdeauna se poate mai rău, viața ne arată asta mereu, așa că de multe ori preferăm răul pe care îl avem ca să ne ferim de amenințarea pe care o vedem involuntar, dar firesc în necunoscut.

Astăzi mergeam spre liceu cu gândul la multe.. nu a fost cea mai bună zi, dar nici cea mai rea și am încercat să ignor fulgii care cădeau pe mine din față, împiedicându-mă să-mi văd de drum și..de gânduri. Însă am eșuat pentru că am început mai apoi să mă gândesc la multe alte lucruri, mai mult simțind decât privind ninsoarea ce-mi împânzea ochii. Simțeam cum firicelele albe purtate de vânt se lovesc de mine în căderea lor și mă gândeam că singura modalitate prin care aș fi putut să opresc asta ar fi fost să mă întorc cu spatele. Dar așa n-aș fi ajuns niciodată la destinație.. M-am gândit imediat la tine, cum vrei să mi te dai din drum și totuși n-o faci, poate că de fapt nu vrei și poate pentru că nici eu nu te las. Însă mi-am dat seama azi, cu pielea înghețată și buzele vinete că totuși încă mai pot, că o să merg înainte și o să mă ciocnesc în repetate rânduri de tine. Dar o voi face de câte ori e nevoie ca într-un final să nu mă mai doară. Mi-am amintit că am căciula și mănușile la mine și că drumul nu este atât de lung. Poate că toată viața asta e o problemă, dar este o problemă de perspectivă, iar de acum voi privi pe fereastra din cabana primitoare și călduroasă de pe insulă, chiar dacă afară lumea este rece, e 6 dimineața și trebuie să ajung la liceu...

Arme albe?

Gândurile mele sunt ca nişte avioane de hârtie. Trecătoare, fragile şi cu tendinţa de a se izbi de tot ce le iese în cale. Simt cum foşnetul hârtiei îmi umple mintea, acoperind sunetul raţiunii care cu greu mai răzbate printre gândurile ameţite. Mi le pot imagina... unele zboară lin, făcându-mă să cred că am găsit răspunsul pe care îl caut neîncetat, pentru ca mai apoi să se ciocnească de pereţii imaginaţiei mele. Altele se zdrobesc, în zborul lor înalt dar prea scurt, între ele. Şi aşa ajung eu prada confuziei ce mă pândeşte continuu, mă încolţeşte de pretutindeni. De ce eu? Aparent nu voi afla niciodată. De fiecare dată când încerc să ajung la adevăr, mă apropii atât de tare..şi dintr-o dată mă trezesc din nou la pământ, rănită, confuză, singură - precum un avion de hârtie...

Stacojiu de nostalgie

 [O postare mai veche, inspirată de atmosfera îmbietoare a toamnei care a trecut prea repede...]

Un apus lent înghiţea rând pe rând razele aurii de pe cerul plin de nori tomnatici. Pe marginea lacului se răsfrângeau culori contrastante de frunze uscate.. Ea stătea întinsă, urmărind cu ochii întredeschişi cum albastrul cerului se reunea cu cel al apei sub privirea orizontului. Şuviţele-i curgeau pe frunte, ca nişte şiroaie de castane coapte, conturând fin chipul îmbujorat de adieri trecătoare. Ochii îi luceau în lumina calmă a apusului, adânci şi visători, când inelele aurii au tresărit umede la gândul unei amintiri dureroase.. Însă la fel cum splendoarea toamnei ne face să-i suportăm atingerile aspre, la fel şi speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă..

Dorinţe nedorite

Vreau să dilatez timpul, să îl fac să mi se scurgă printre degete, să-l fierb în palme până nu mai rămâne un strop din el şi totul să fie al meu. 

Dar ce rost are să am totul dacă nu te am pe tine? 

Fără tine totul înseamnă nimic, noţiunea de viaţă se pierde, ce e aia "trăire" atunci când nu simţi că trăieşti?

Fără tine sunt neputincioasă, mă scufund în valurile clipelor care se ridică ameninţător deasupra mea... 

Singură nu pot arde această mare, am nevoie de flăcările iubirii noastre ca să topesc timpul. Singură nu pot.. şi mi-e teamă că valurile înspăimântătoare mă vor prinde din urmă şi mă vor trage înăuntrul lor, voi fi înghiţită nemilos de efemeritate şi nu va fi nimeni alături de mine ca să mă salveze sau ca să mă ţină de mână în timp ce mă sucesc printre valuri către Sfârşit. 

Fără tine timpul mă va prinde din urmă şi-mi va fura naivitatea, optimismul care-mi sclipeşte în ochi, fericirea ce-mi luminează fiinţa, lăsând dâra trecutului timpuriu să mă sugrume. 

Eu sunt luna, tu eşti soarele. Ne-am întâlnit cândva, apoi te-am pierdut din senin. De atunci nu te-am mai văzut niciodată, însă ştiu că eşti acolo. Te simt în fiecare noapte, lumina ta îmi înveleşte munţii în timp ce îţi simt căldura inundându-mi văile. Împreună putem transforma nisipul din clepsidra timpului în oglinda ce reflectă paradoxul continuu al realităţii noastre: nu putem exista împreună şi totuşi reuşim să ne completăm separat... 

Aş vrea să te găsesc, dar asta.. ar însemna Sfârşitul...

Viziune optimistă de la o persoană pesimistă

Plouă. Este întunecat şi rece, respingător şi aspru - în sfârşit a venit toamna. Obişnuiam să urăsc ploaia. Mă făcea mereu să mă simt singură, pierdută, fără vreun rost pe lume. Dar cu timpul am învăţat să privesc realitatea cu alţi ochi: ploaia este minunată. Fiecare picătură estompează încet-încet orice urmă de viaţă atinsă, acoperind orizontul cu o paloare indiferentă. Pe fondul acestei melancolii şterse învie însă nuanţele frunzelor, din ce în ce mai intens cu fiecare adiere de vânt şi picătură scursă din cerul palid. Îmi este greu să descriu sentimentul cald care mă inundă atunci când privesc frunzele stacojii cum se leagănă lin pe o pală de vânt în drumul lor spre asfaltul rece.. Dar simt cum amalgamul de culori reverberează în interiorul meu toată căldura acestei emoţii de toamnă ce se zbate dând viaţă unor noi senzaţii. Este vremea pentru ceva nou; precum natura se lasă învăluită de frunzele aurii ale stejarilor eleganţi şi de sărutarea roşie a ultimelor mere coapte, aşa şi spiritul nostru simte nevoia de schimbare - să evadeze din rutina plictisitoare a fiecărei zile către noi oportunităţi, speranţe, vise.. Aşa că nu lăsaţi suflul rece, împrejurimea anostă şi gândurile negre să vă taie avântul! Iar când vă simţiţi descurajaţi, luaţi o gură de ceai cu scorţişoară, priviţi pe fereastră şi lăsaţi-vă purtaţi de farmecul melancolic ce se-ntinde până-n inimile noastre..

D'l'amour

De fiecare dată când mă încred în dragoste, se apucă să-mi joace feste, iar dacă încep să o ignor, nici că îi pasă. Am ajuns în acest stadiu și totuși nu înțeleg de ce.. De ce e totul atât de complicat? De ce e toată lumea așa indiferentă? De ce trebuie să fie orgoliul mai important? De ce nu pot două inimi să bată pur și simplu una pentru cealaltă...? Nu mai suport aceste gânduri și nu mai vreau să simt atâta nepăsare în jur. Aș vrea să fac lumea să vadă cât de frumos este să iubești sincer și cât de simplu poate fi să te gândești la o singură persoană.. Ei cred că una nu e de ajuns, însă nu știu cum e să-ți umple fericirea inima. Aș vrea uneori să le pot deschide tuturor ochii și să vadă frumusețea lucrurilor simple. Aș vrea să le pot deschide sufletul și să-i inunde iubirea. Aș vrea să mă cațăr în vârful lumii ca să vadă și să audă un om fericit. Dar oricât de tare aș striga, ființele lor pline de ignoranță n-ar auzi.. N-ar auzi un suflet pur care iubește cu adevărat. Nu le-ar păsa de ochii sclipind în care se ascunde un izvor de licăriri vesele. Romanticii incurabili, așa ca mine, nu-și pot găsi locul în lumea asta nebună.

Ne zbatem în minciună,

Când locul nostru e între stele și lună...

Lost

Mă întreb uneori dacă voi găsi vreodată pe cineva care să mă înțeleagă pe deplin, sau măcar să își dorească asta, atunci când nici măcar eu nu înțeleg ce vreau. Gândul la el mă amețește continuu. Ar fi simplu dacă am fi doar noi, nu? Dacă am fi avut o lume numai a noastră. Dar asta nu se poate, fiindcă el nu mă înțelege, iar eu nu știu ce vrea. E așa greu să acceptăm sinceritatea sau e prea simplu să ne mințim singuri? Poate că puțin din amândouă.. Nu pot să mă plâng. Latura asta superficială? Cu toții o avem, dar nu e asta problema. Trebuie doar să învățăm..să lăsăm de la noi când iubim, să nu visăm doar când dormim, să fim sinceri atunci când ne pasă. Adevărul doare, așa-i, dar să nu uităm că n-a omorât pe nimeni. "Și dacă doare prea tare?" Ne gândim că întotdeauna se poate mai rău, simplu. Fără așteptări prea mari, riscurile își pierd din semnificație iar dezamăgirile încep încet să nu-și mai facă efectul. E bine când nu simți nimic și aranjezi totul după cum vrei. E bine să ai controlul și să simți puterea. Știu. Dar parcă e și mai bine când uiți de toate astea și te lași în voia sorții în brațele celui pe care îl iubești...

Back then & always

Bărbaţii sunt exact ca ploile de vară: nu ştii niciodată când vin şi când dispar, nici dacă sunt calde şi blânde sau ameninţătoare şi mult prea reci. Un lucru este cert însă, întotdeauna sunt fugitive. De asemenea, o ploaie îţi poate aminti de cineva.. care odată a însemnat ceva. Dar oare dacă putem simţi atingerea picăturilor la fel de intens ca atunci, înseamnă că şi sentimentele ne pot prinde din nou în plasă? Poate că acel sărut udat de norii ce ne-au prins singuri în noapte s-a evaporat de pe buzele noastre, dar nu şi din amintiri. Nu ştiu cum va fi ploaia atunci când norii se adună laolaltă, aşa cum nu ştiu ce vrei de la mine când apari brusc şi senin în lumea mea. Dacă tu eşti ca o ploaie, aştept să mă mângâi uşor în timp ce mă acoperi, iar dacă tu eşti furtuna.. aştept să înalţi mai apoi soarele pe cerul meu..

Prologul unei veri târzii..

Soarele răzbate cu greu printre norii ce-mpânzesc cerul. Reuşeşte să încălzească chipurile împrăştiate pe stradă, mai mult cu entuziasmul razelor care cu ultimele eforturi se întind până la noi. O undă de fericire îmi străbate pieptul, simt cum optimismul renaşte plutind pe aripile vântului de cireşar.. Parfumul umed al unei noi veri mă poartă într-un vis nesfârșit al frumuseții.. într-o lume în care iubirea nu există la modul absolut sau veșnic, o lume în care numai frumosul pășește pe câmpiile infinite ale eternului.

Set fire..to the rain

Toţi ne temem de luminiţa ce răzbate după colţ şi totuşi suntem curioşi să o descoperim. Găsim lumina de care avem nevoie atunci când încetăm să o căutăm.. Face asta parte din frumuseţea vieţii sau faptul că în sfârşit avem ceea ce voiam îl face să nu ne mai fie de folos? Cât de mult ne dorim de fapt un lucru şi cât de mult avem nevoie de el? Este acea luminiţă care ne iese neaşteptat în cale şi pe care ajungem să o simţim în străfundul sufletului răspunsul la întrebările noastre sau este doar un drum ocolit care ne bagă şi mai rău în ceaţă? Probabil nu vom afla niciodată. Sfatul meu? Asumaţi-vă riscuri. Bucuraţi-vă de ce aveţi. Şi cel mai important.. Niciodată, nici dacă a fost cea mai proastă decizie luată vreodată de cineva, nu regretaţi ce aţi făcut! Fiindcă timpul nu se întoarce pentru noi într-un trecut trist, ci ne poartă mai departe spre lumini mai puternice. Atunci când străzile sunt reci şi vântul - nemilos, vrei să fii tu focul meu?

This world...

Luna este singura care luminează abisul unui lac cuprins de noapte. Aşa obişnuiai tu să-mi luminezi chipul, să-mi deschizi ochii spre fericire şi să-mi lărgeşti zâmbetul către o lume de vis.

Acum trebuie să zâmbesc singură, să mă bucur de lucrurile simple fără nimeni lângă mine care să mă facă să-mi doresc asta. Mă descurc şi fără tine. Nu am nevoie de c i n e v a. Ştiu să-mi fac viaţa frumoasă, ştiu să am grijă de mine, am învăţat să mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Dar uneori îmi amintesc de zilele în care tu erai singurul motiv pentru care făceam toate astea. Eram aşa fericită.. e trist că te-ai decis să strici totul. Câteodată e greu să zâmbesc fără să nu am cui. E greu să nu regret nimic din ce s-a întâmplat. Dar asta e viaţa cu încercările ei - ca să mergem mai departe trebuie să.. trecem peste.

Eu.. nu mai sunt cea de dinainte. Dacă m-am schimbat în bine sau în rău, voi afla eu cândva. Dar ce ştiu e că am devenit mai puternică. Scriu toate astea şi zâmbesc, mă gândesc la trecut şi o vibraţie senină îmi tremură pe buze. Orice s-ar fi întâmplat, există întotdeauna un motiv să ne bucurăm de viaţă. Oricum ţi-ai fi început ziua, nu uita să zâmbeşti azi!

People change,memories don't.

Atunci când ne este dor de cineva, ce ne lipseşte de fapt? Nu poţi iubi la nesfârşit, atunci când iubirea nu-ţi este împărtăşită. Şi începi să uiţi şi să îţi vezi de viaţă ca înainte, sau poate chiar mai bine. Dar vine o zi când îţi aminteşti... Ţi-e dor de sentimentul acela de siguranţă, de a avea pe cine să suni ca să îţi povesteşti ziua, de o strângere de mână, de zâmbete reverberând în ploaie, de o atingere caldă a buzelor, de plimbări lungi, de după-amiezi lenevite în pat, de conversaţii infinite şi de acele două cuvinte... Până la urmă ne lipsesc momentele, nu persoana alături de care le-am trăit. Momentele ce provoacă zâmbete, insomnii, fluturi în stomac, vise cu ochii deschişi. Momentele care ne dau lumea peste cap.. Şi pe care le-am trăi din nou şi din nou şi din nou.. Iar pentru asta nu trebuie să ne plângem trecutul, ci să ne salutăm cu zâmbetul pe buze viitorul!

Soul mate

Îţi scriu astăzi pentru prima oară, îmi aştern dorul ce mă copleşeşte printre aceste rânduri, în sfârşit. Nu mai puteam să aştept, am nevoie de tine, deşi nu te-am avut niciodată. Îţi simt lipsa, cu toate că nu ne-am cunoscut încă. Poate o să ne întâlnim cândva, într-o zi cu soare, adăpostiţi de răcoarea vreunei cafenele. Sau poate ai fost un oarecare străin care într-o zi ploioasă mi-a furat taxiul şi a dispărut printre picăturile scurse anevoios din norii-ntunecaţi. Dar poate că nici nu ni se vor întretăia vreodată drumurile...

Vântul îţi poartă parfumul pe aripile sale, suflând intenţionat şi nemilos spre mine. Te simt, dar încă nu te pot vedea. Sper doar că într-o zi vei apărea, mă vei privi în ochi şi-mi vei spune numele tău...

Cine eşti, străine? Şi de ce nu îmi ieşi odată în cale, de ce mă laşi să te aştept, să mă complac în amăgire? Mă întreb uneori...cum arăţi, cum te cheamă... Dar nu asta contează. Vreau doar să îmi promiţi ceva: că ai să mă iubeşti mereu, că ai să fi lângă mine. Nu spune nimic, doar...ai grijă de mine. Ţine-mă strâns în braţe, fă-mă să-ţi simt iubirea, şopteşte-mi că sunt frumoasă şi că vei fi aici pentru totdeauna.

Zâmbeşti? Înseamnă că îţi surâde ideea. Dar dacă nu poţi să te ţii de aceste promisiuni, ai grijă să nu îmi ieşi niciodată în cale. Pentru că mă îndrăgostesc uşor, dar uit greu, pentru că te pot iubi, dar pentru că urăsc durerea. Te-am pus pe gânduri? Poate că nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, iubire... Dragostea e doar o iluzie, la fel şi gândul că te voi întâlni vreodată...

Simplicity

Frumuseţea stă în lucrurile mici. În reflexia aurie a soarelui, în maşinile colorate ce trec pe străzi anoste, în fulgii de zăpadă topiţi pe buzele zâmbitoare...
Lucrurile mici, precum prima ninsoare. Dar tu nu erai lângă mine ca să mă pot bucura de frig într-o îmbrăţişare caldă.. Unde erai tu..? Erai prins de frâiele strânse ale confuziei ce ne ticseşte gândurile.. Mă înnebuneşti, cu felul tău de-a fi! Una spui, alta faci. Mă laşi să te cred când de fapt m-ai minţit în tot acest timp. Mi-am dat seama că eşti doar o iluzie, precum fulgii de zăpadă: degeaba încerci să-i prinzi, căci se topesc de cum s-au atins de tine..
Adio, fulg de nea! Bucuria este trecătoare, aşa că am plecat din nou să o găsesc. Ne revedem la primăvara fericirii mele, când visele-mi vor înflori şi dorinţele mă vor îmbăta cu dulceaţa parfumului lor.

A fi sau a nu fi?!

Există lucruri menite să ne ușureze existența, care ne scutesc de o grămadă de eforturi și de care ajungem să ne plângem că deodată nu mai merg, atunci când nici viețile noastre nu funcționează așa cum vrem, când de fapt noi suntem cei care ne complicăm existența. Iar riscurile unei vieți pe muchie de cuțit ne fac să ne dorim să scăpăm de toate problemele, să găsim pe cineva care ar face orice pentru noi și să trăim liniștiți până la adânci bătrâneți. Și când în sfârșit destinul ne scoate în cale exact ceea ce vrem, realizăm că puterea obișnuinței este așa de mare, încât suntem gata să renunțăm la finalul fericit al poveștii, doar ca să mai gustăm puțin din condimentele aventurii de altă dată... Ce este și mai trist, este că suntem conștienți de tot ceea ce ne așteaptă, și totuși ne aruncăm în groapa fără fund a unui film căruia îi știm deja sfârșitul. Să nu uităm de faptul că pentru femei, pe lângă drama existențială a unui om obișnuit care este captiv al propriului trecut, mai există și problema veșnicei nehotărâri. Cum putem obține ceea ce vrem, când nici măcar noi nu știm ce este acel lucru?! Oare toată viața noastră este bazată pe firul nesfârșit al întrebărilor fără răspuns și al întâmplărilor care ne pot întoarce lumea cu susul în jos în mai puțin de o secundă? Și iată-mă punând aceste întrebări fără rost, căci dacă nici măcar noi nu ne cunoaștem, cum ne putem aștepta ca alții să ne dea răspunsurile de care avem nevoie...? Adevărul este că pur și simplu ne place să ne complicăm. Fără durere și suferință, nimic nu ar fi real. Evident, câteodată ne complicăm fără voia noastră. Mulți cred că e atât de ușor să ne cunoaștem pe noi înșine, când de fapt este printre cele mai grele lucruri pe care le-am putea face. De câte ori nu am luat o hotărâre, ca mai apoi să ne întrebăm "Ce naiba a fost în capul meu?!"? Dar dacă stau bine să mă gândesc, întreaga mea viață reprezintă un contrast între ceea ce gândesc, ceea ce spun, ceea ce simt, ceea ce vreau și ceea ce obțin într-un final...

Today.

Visele înseamnă multe lucruri. Sunt oglindirea dorințelor ascunse, gândurile care ne duc în viitor, problemele din prezent care ne tulbură nopțile și multe altele.. Dar mai presus de toate, ele sunt felul fiecăruia de a evada din sfera sufocantă a realității. Prin ele putem zbura prin apă sau înota prin aer și ne putem colora universul cu un sărut și o sclipire în ochi. Sunt toate posibilitățile imposibile, însumate în câteva ore de euforie relaxantă. De curând, mi-am dat seama că unele sunt pur și simplu menite să rămână vise și că orice am face împotriva soartei care nu vrea să le îndeplinească, e inutil. Sigur, pentru asta s-a inventat conceptul de "ambiție", însă câți dintre noi îl folosim? Câți luptăm cu adevărat pentru ceea ce ne dorim? Pe zi ce trece, îmi dau seama că lumea asta devine din ce în ce mai superficială, la fel și gândirea oamenilor. Oare dorința de a avea o ambiție a devenit ea însăși o ambiție..?!

Des illusions

Știți acele zile când e soare afară, și totuși vă e frig?! Ei bine, cam așa mă simt eu acum.. Amăgită de un optimism zadarnic, mărginită de sentimente înțepătoare care se ascut captive în suflet, încerc să înfrunt vremea cu ochelarii de soare și zâmbetul promițător pe buze, dar simt cum frigul se strecoară necruțător până și prin cele trei straturi de haine groase... Poate iubirea ține de foame, dar cu siguranță nu ține de frig, nu atunci când se risipește printre vorbe aruncate aiurea. E ca și cum ai crede că o să-ți fie bine doar cu o mânecă de la palton, sau doar cu una din cizme. Nu, este frig afară, și să nu uităm că într-o inimă fragilă poate veni oricând iarna...