joi, 13 decembrie 2012

Stacojiu de nostalgie

 [O postare mai veche, inspirată de atmosfera îmbietoare a toamnei care a trecut prea repede...]

Un apus lent înghiţea rând pe rând razele aurii de pe cerul plin de nori tomnatici. Pe marginea lacului se răsfrângeau culori contrastante de frunze uscate.. Ea stătea întinsă, urmărind cu ochii întredeschişi cum albastrul cerului se reunea cu cel al apei sub privirea orizontului. Şuviţele-i curgeau pe frunte, ca nişte şiroaie de castane coapte, conturând fin chipul îmbujorat de adieri trecătoare. Ochii îi luceau în lumina calmă a apusului, adânci şi visători, când inelele aurii au tresărit umede la gândul unei amintiri dureroase.. Însă la fel cum splendoarea toamnei ne face să-i suportăm atingerile aspre, la fel şi speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă..

6 comentarii:

  1. "speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă.." - cat de adevarat! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. La mine inca mai bantuie toamna prin suflet.
    Superb articolul!:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si la mine, intotdeauna :) multumesc!>:D<

      Ștergere
  3. Genial! Îmi place foarte mult tot ce ai scris.
    Sunt foarte bucuroasă că a venit iarna, dar parcă aş mai fi vrut puţină toamnă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci frumos, toamna m-a inspirat mereu :D

      Ștergere