Viziune optimistă de la o persoană pesimistă

Plouă. Este întunecat şi rece, respingător şi aspru - în sfârşit a venit toamna. Obişnuiam să urăsc ploaia. Mă făcea mereu să mă simt singură, pierdută, fără vreun rost pe lume. Dar cu timpul am învăţat să privesc realitatea cu alţi ochi: ploaia este minunată. Fiecare picătură estompează încet-încet orice urmă de viaţă atinsă, acoperind orizontul cu o paloare indiferentă. Pe fondul acestei melancolii şterse învie însă nuanţele frunzelor, din ce în ce mai intens cu fiecare adiere de vânt şi picătură scursă din cerul palid. Îmi este greu să descriu sentimentul cald care mă inundă atunci când privesc frunzele stacojii cum se leagănă lin pe o pală de vânt în drumul lor spre asfaltul rece.. Dar simt cum amalgamul de culori reverberează în interiorul meu toată căldura acestei emoţii de toamnă ce se zbate dând viaţă unor noi senzaţii. Este vremea pentru ceva nou; precum natura se lasă învăluită de frunzele aurii ale stejarilor eleganţi şi de sărutarea roşie a ultimelor mere coapte, aşa şi spiritul nostru simte nevoia de schimbare - să evadeze din rutina plictisitoare a fiecărei zile către noi oportunităţi, speranţe, vise.. Aşa că nu lăsaţi suflul rece, împrejurimea anostă şi gândurile negre să vă taie avântul! Iar când vă simţiţi descurajaţi, luaţi o gură de ceai cu scorţişoară, priviţi pe fereastră şi lăsaţi-vă purtaţi de farmecul melancolic ce se-ntinde până-n inimile noastre..

D'l'amour

De fiecare dată când mă încred în dragoste, se apucă să-mi joace feste, iar dacă încep să o ignor, nici că îi pasă. Am ajuns în acest stadiu și totuși nu înțeleg de ce.. De ce e totul atât de complicat? De ce e toată lumea așa indiferentă? De ce trebuie să fie orgoliul mai important? De ce nu pot două inimi să bată pur și simplu una pentru cealaltă...? Nu mai suport aceste gânduri și nu mai vreau să simt atâta nepăsare în jur. Aș vrea să fac lumea să vadă cât de frumos este să iubești sincer și cât de simplu poate fi să te gândești la o singură persoană.. Ei cred că una nu e de ajuns, însă nu știu cum e să-ți umple fericirea inima. Aș vrea uneori să le pot deschide tuturor ochii și să vadă frumusețea lucrurilor simple. Aș vrea să le pot deschide sufletul și să-i inunde iubirea. Aș vrea să mă cațăr în vârful lumii ca să vadă și să audă un om fericit. Dar oricât de tare aș striga, ființele lor pline de ignoranță n-ar auzi.. N-ar auzi un suflet pur care iubește cu adevărat. Nu le-ar păsa de ochii sclipind în care se ascunde un izvor de licăriri vesele. Romanticii incurabili, așa ca mine, nu-și pot găsi locul în lumea asta nebună.

Ne zbatem în minciună,

Când locul nostru e între stele și lună...

Lost

Mă întreb uneori dacă voi găsi vreodată pe cineva care să mă înțeleagă pe deplin, sau măcar să își dorească asta, atunci când nici măcar eu nu înțeleg ce vreau. Gândul la el mă amețește continuu. Ar fi simplu dacă am fi doar noi, nu? Dacă am fi avut o lume numai a noastră. Dar asta nu se poate, fiindcă el nu mă înțelege, iar eu nu știu ce vrea. E așa greu să acceptăm sinceritatea sau e prea simplu să ne mințim singuri? Poate că puțin din amândouă.. Nu pot să mă plâng. Latura asta superficială? Cu toții o avem, dar nu e asta problema. Trebuie doar să învățăm..să lăsăm de la noi când iubim, să nu visăm doar când dormim, să fim sinceri atunci când ne pasă. Adevărul doare, așa-i, dar să nu uităm că n-a omorât pe nimeni. "Și dacă doare prea tare?" Ne gândim că întotdeauna se poate mai rău, simplu. Fără așteptări prea mari, riscurile își pierd din semnificație iar dezamăgirile încep încet să nu-și mai facă efectul. E bine când nu simți nimic și aranjezi totul după cum vrei. E bine să ai controlul și să simți puterea. Știu. Dar parcă e și mai bine când uiți de toate astea și te lași în voia sorții în brațele celui pe care îl iubești...

Back then & always

Bărbaţii sunt exact ca ploile de vară: nu ştii niciodată când vin şi când dispar, nici dacă sunt calde şi blânde sau ameninţătoare şi mult prea reci. Un lucru este cert însă, întotdeauna sunt fugitive. De asemenea, o ploaie îţi poate aminti de cineva.. care odată a însemnat ceva. Dar oare dacă putem simţi atingerea picăturilor la fel de intens ca atunci, înseamnă că şi sentimentele ne pot prinde din nou în plasă? Poate că acel sărut udat de norii ce ne-au prins singuri în noapte s-a evaporat de pe buzele noastre, dar nu şi din amintiri. Nu ştiu cum va fi ploaia atunci când norii se adună laolaltă, aşa cum nu ştiu ce vrei de la mine când apari brusc şi senin în lumea mea. Dacă tu eşti ca o ploaie, aştept să mă mângâi uşor în timp ce mă acoperi, iar dacă tu eşti furtuna.. aştept să înalţi mai apoi soarele pe cerul meu..

Prologul unei veri târzii..

Soarele răzbate cu greu printre norii ce-mpânzesc cerul. Reuşeşte să încălzească chipurile împrăştiate pe stradă, mai mult cu entuziasmul razelor care cu ultimele eforturi se întind până la noi. O undă de fericire îmi străbate pieptul, simt cum optimismul renaşte plutind pe aripile vântului de cireşar.. Parfumul umed al unei noi veri mă poartă într-un vis nesfârșit al frumuseții.. într-o lume în care iubirea nu există la modul absolut sau veșnic, o lume în care numai frumosul pășește pe câmpiile infinite ale eternului.

Set fire..to the rain

Toţi ne temem de luminiţa ce răzbate după colţ şi totuşi suntem curioşi să o descoperim. Găsim lumina de care avem nevoie atunci când încetăm să o căutăm.. Face asta parte din frumuseţea vieţii sau faptul că în sfârşit avem ceea ce voiam îl face să nu ne mai fie de folos? Cât de mult ne dorim de fapt un lucru şi cât de mult avem nevoie de el? Este acea luminiţă care ne iese neaşteptat în cale şi pe care ajungem să o simţim în străfundul sufletului răspunsul la întrebările noastre sau este doar un drum ocolit care ne bagă şi mai rău în ceaţă? Probabil nu vom afla niciodată. Sfatul meu? Asumaţi-vă riscuri. Bucuraţi-vă de ce aveţi. Şi cel mai important.. Niciodată, nici dacă a fost cea mai proastă decizie luată vreodată de cineva, nu regretaţi ce aţi făcut! Fiindcă timpul nu se întoarce pentru noi într-un trecut trist, ci ne poartă mai departe spre lumini mai puternice. Atunci când străzile sunt reci şi vântul - nemilos, vrei să fii tu focul meu?

This world...

Luna este singura care luminează abisul unui lac cuprins de noapte. Aşa obişnuiai tu să-mi luminezi chipul, să-mi deschizi ochii spre fericire şi să-mi lărgeşti zâmbetul către o lume de vis.

Acum trebuie să zâmbesc singură, să mă bucur de lucrurile simple fără nimeni lângă mine care să mă facă să-mi doresc asta. Mă descurc şi fără tine. Nu am nevoie de c i n e v a. Ştiu să-mi fac viaţa frumoasă, ştiu să am grijă de mine, am învăţat să mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Dar uneori îmi amintesc de zilele în care tu erai singurul motiv pentru care făceam toate astea. Eram aşa fericită.. e trist că te-ai decis să strici totul. Câteodată e greu să zâmbesc fără să nu am cui. E greu să nu regret nimic din ce s-a întâmplat. Dar asta e viaţa cu încercările ei - ca să mergem mai departe trebuie să.. trecem peste.

Eu.. nu mai sunt cea de dinainte. Dacă m-am schimbat în bine sau în rău, voi afla eu cândva. Dar ce ştiu e că am devenit mai puternică. Scriu toate astea şi zâmbesc, mă gândesc la trecut şi o vibraţie senină îmi tremură pe buze. Orice s-ar fi întâmplat, există întotdeauna un motiv să ne bucurăm de viaţă. Oricum ţi-ai fi început ziua, nu uita să zâmbeşti azi!

People change,memories don't.

Atunci când ne este dor de cineva, ce ne lipseşte de fapt? Nu poţi iubi la nesfârşit, atunci când iubirea nu-ţi este împărtăşită. Şi începi să uiţi şi să îţi vezi de viaţă ca înainte, sau poate chiar mai bine. Dar vine o zi când îţi aminteşti... Ţi-e dor de sentimentul acela de siguranţă, de a avea pe cine să suni ca să îţi povesteşti ziua, de o strângere de mână, de zâmbete reverberând în ploaie, de o atingere caldă a buzelor, de plimbări lungi, de după-amiezi lenevite în pat, de conversaţii infinite şi de acele două cuvinte... Până la urmă ne lipsesc momentele, nu persoana alături de care le-am trăit. Momentele ce provoacă zâmbete, insomnii, fluturi în stomac, vise cu ochii deschişi. Momentele care ne dau lumea peste cap.. Şi pe care le-am trăi din nou şi din nou şi din nou.. Iar pentru asta nu trebuie să ne plângem trecutul, ci să ne salutăm cu zâmbetul pe buze viitorul!

Soul mate

Îţi scriu astăzi pentru prima oară, îmi aştern dorul ce mă copleşeşte printre aceste rânduri, în sfârşit. Nu mai puteam să aştept, am nevoie de tine, deşi nu te-am avut niciodată. Îţi simt lipsa, cu toate că nu ne-am cunoscut încă. Poate o să ne întâlnim cândva, într-o zi cu soare, adăpostiţi de răcoarea vreunei cafenele. Sau poate ai fost un oarecare străin care într-o zi ploioasă mi-a furat taxiul şi a dispărut printre picăturile scurse anevoios din norii-ntunecaţi. Dar poate că nici nu ni se vor întretăia vreodată drumurile...

Vântul îţi poartă parfumul pe aripile sale, suflând intenţionat şi nemilos spre mine. Te simt, dar încă nu te pot vedea. Sper doar că într-o zi vei apărea, mă vei privi în ochi şi-mi vei spune numele tău...

Cine eşti, străine? Şi de ce nu îmi ieşi odată în cale, de ce mă laşi să te aştept, să mă complac în amăgire? Mă întreb uneori...cum arăţi, cum te cheamă... Dar nu asta contează. Vreau doar să îmi promiţi ceva: că ai să mă iubeşti mereu, că ai să fi lângă mine. Nu spune nimic, doar...ai grijă de mine. Ţine-mă strâns în braţe, fă-mă să-ţi simt iubirea, şopteşte-mi că sunt frumoasă şi că vei fi aici pentru totdeauna.

Zâmbeşti? Înseamnă că îţi surâde ideea. Dar dacă nu poţi să te ţii de aceste promisiuni, ai grijă să nu îmi ieşi niciodată în cale. Pentru că mă îndrăgostesc uşor, dar uit greu, pentru că te pot iubi, dar pentru că urăsc durerea. Te-am pus pe gânduri? Poate că nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, iubire... Dragostea e doar o iluzie, la fel şi gândul că te voi întâlni vreodată...

Simplicity

Frumuseţea stă în lucrurile mici. În reflexia aurie a soarelui, în maşinile colorate ce trec pe străzi anoste, în fulgii de zăpadă topiţi pe buzele zâmbitoare...
Lucrurile mici, precum prima ninsoare. Dar tu nu erai lângă mine ca să mă pot bucura de frig într-o îmbrăţişare caldă.. Unde erai tu..? Erai prins de frâiele strânse ale confuziei ce ne ticseşte gândurile.. Mă înnebuneşti, cu felul tău de-a fi! Una spui, alta faci. Mă laşi să te cred când de fapt m-ai minţit în tot acest timp. Mi-am dat seama că eşti doar o iluzie, precum fulgii de zăpadă: degeaba încerci să-i prinzi, căci se topesc de cum s-au atins de tine..
Adio, fulg de nea! Bucuria este trecătoare, aşa că am plecat din nou să o găsesc. Ne revedem la primăvara fericirii mele, când visele-mi vor înflori şi dorinţele mă vor îmbăta cu dulceaţa parfumului lor.

A fi sau a nu fi?!

Există lucruri menite să ne ușureze existența, care ne scutesc de o grămadă de eforturi și de care ajungem să ne plângem că deodată nu mai merg, atunci când nici viețile noastre nu funcționează așa cum vrem, când de fapt noi suntem cei care ne complicăm existența. Iar riscurile unei vieți pe muchie de cuțit ne fac să ne dorim să scăpăm de toate problemele, să găsim pe cineva care ar face orice pentru noi și să trăim liniștiți până la adânci bătrâneți. Și când în sfârșit destinul ne scoate în cale exact ceea ce vrem, realizăm că puterea obișnuinței este așa de mare, încât suntem gata să renunțăm la finalul fericit al poveștii, doar ca să mai gustăm puțin din condimentele aventurii de altă dată... Ce este și mai trist, este că suntem conștienți de tot ceea ce ne așteaptă, și totuși ne aruncăm în groapa fără fund a unui film căruia îi știm deja sfârșitul. Să nu uităm de faptul că pentru femei, pe lângă drama existențială a unui om obișnuit care este captiv al propriului trecut, mai există și problema veșnicei nehotărâri. Cum putem obține ceea ce vrem, când nici măcar noi nu știm ce este acel lucru?! Oare toată viața noastră este bazată pe firul nesfârșit al întrebărilor fără răspuns și al întâmplărilor care ne pot întoarce lumea cu susul în jos în mai puțin de o secundă? Și iată-mă punând aceste întrebări fără rost, căci dacă nici măcar noi nu ne cunoaștem, cum ne putem aștepta ca alții să ne dea răspunsurile de care avem nevoie...? Adevărul este că pur și simplu ne place să ne complicăm. Fără durere și suferință, nimic nu ar fi real. Evident, câteodată ne complicăm fără voia noastră. Mulți cred că e atât de ușor să ne cunoaștem pe noi înșine, când de fapt este printre cele mai grele lucruri pe care le-am putea face. De câte ori nu am luat o hotărâre, ca mai apoi să ne întrebăm "Ce naiba a fost în capul meu?!"? Dar dacă stau bine să mă gândesc, întreaga mea viață reprezintă un contrast între ceea ce gândesc, ceea ce spun, ceea ce simt, ceea ce vreau și ceea ce obțin într-un final...

Today.

Visele înseamnă multe lucruri. Sunt oglindirea dorințelor ascunse, gândurile care ne duc în viitor, problemele din prezent care ne tulbură nopțile și multe altele.. Dar mai presus de toate, ele sunt felul fiecăruia de a evada din sfera sufocantă a realității. Prin ele putem zbura prin apă sau înota prin aer și ne putem colora universul cu un sărut și o sclipire în ochi. Sunt toate posibilitățile imposibile, însumate în câteva ore de euforie relaxantă. De curând, mi-am dat seama că unele sunt pur și simplu menite să rămână vise și că orice am face împotriva soartei care nu vrea să le îndeplinească, e inutil. Sigur, pentru asta s-a inventat conceptul de "ambiție", însă câți dintre noi îl folosim? Câți luptăm cu adevărat pentru ceea ce ne dorim? Pe zi ce trece, îmi dau seama că lumea asta devine din ce în ce mai superficială, la fel și gândirea oamenilor. Oare dorința de a avea o ambiție a devenit ea însăși o ambiție..?!

Des illusions

Știți acele zile când e soare afară, și totuși vă e frig?! Ei bine, cam așa mă simt eu acum.. Amăgită de un optimism zadarnic, mărginită de sentimente înțepătoare care se ascut captive în suflet, încerc să înfrunt vremea cu ochelarii de soare și zâmbetul promițător pe buze, dar simt cum frigul se strecoară necruțător până și prin cele trei straturi de haine groase... Poate iubirea ține de foame, dar cu siguranță nu ține de frig, nu atunci când se risipește printre vorbe aruncate aiurea. E ca și cum ai crede că o să-ți fie bine doar cu o mânecă de la palton, sau doar cu una din cizme. Nu, este frig afară, și să nu uităm că într-o inimă fragilă poate veni oricând iarna...

One and only.

PS: Y U NO UNDERSTAND?!

Carpe diem.

Mașina înainta într-un ritm cam lent printre copacii de pe marginea pădurii bătrâne, împânziți de ceață precum mobila veche și prăfuită e acoperită de pânza păienjenilor ce țes destine încurcate... Era o dimineață rece și întunecată, abia spălată de picăturile ce zgârie pământul și cad înțepătoare pe chipurile triste ale celor care au ajuns deja. Cu toate că își făcea încet loc prin convoi, ca un om de rând care se târăște fără speranță prin existența lui mizerabilă, mașina a atras atenția tuturor. Tristețea s-a transformat așa într-o curiozitate seacă de a vedea cine se ascunde după geamurile fumurii... Portiera s-a deschis ușor, și la fel de ușor și elegant și-a făcut apariția un picior fin, conturat de un pantof înalt, de un luciu negru. În câteva fracțiuni de secundă s-a putut distinge o silueta suplă, cu o rochie ca o pată profundă de cerneală, păstrând tonul întunecat al acelor împrejurimi. Totuși chipul ei părea cel mai fericit dintre toate. Nu era nici atât de palidă și nici nu avea ochii înroșiți de lacrimi acide. Șiragul de perle pe care îl purta mereu la gât putea fi reîntâlnit din nou în zâmbetul ei alb, care împreună cu buzele de culoarea cireșelor coapte îi dădeau un aer grațios și mult prea optimist pentru o zi ca aceea. Cu pașii ei mici s-a îndreptat spre groapa umplută de un miros de pământ proaspăt săpat. Toți o urmăreau cu atenție; păreau că vor să o oprească, însă erau paralizați de frică și de lacrimi. Fata a aruncat în groapă ceva înfășurat într-o batistă brodată, apoi s-a întors ușurată în mașină. Privi pe geam melancolică. Buzele îi erau acum șterse, iar expresia ceva mai palidă. Îmsă zâmbi și mai împlinită acum, lăsând vremurile de demult să apună în cimitirul viselor și pe ceilalți să se întrebe care era oare secretul trecutului ei...

Te amo.

După atâta timp, mi-am reamintit ce înseamnă durerea.. Înseamnă cuvinte aruncate spre tine de persoana de la care te așteptai mai puțin. Înseamnă prea multă iubire învolburată în certuri. Și prea multe lacrimi sărate care ne inundă ochii... Și totuși nu facem nimic ca s-o alungăm, fiindcă mereu ne gândim mai mult la ceilalți..

~You know how the time flies, only yesterday was the time of our lives

Şi cum mă uit în depărtare la străzile îngheţate de burniţa rece, la zarea acoperită de ceaţa fumurie, sunt absorbită de înfăţişarea periferiei care emană o frumuseţe tristă şi seacă. Mă plimb cu privirea printre străduţele părăsite, simţindu-mă urmărită de amintirile vremurilor apuse precum soarele care acum se ascunde după marginile lacului neclintit de vânt sau vreme. Atâtea întâmplări petrecute pe aceste străduţe întunecate..! Şi atât de puţin timpul care s-a scurs ca printr-o clepsidră imensă, împreună cu vise, gânduri şi dorinţe de-ale mele. Văd trecutul meu dezbinat în mii de particule pierdute în eternitatea acestei lumi. De unele dintre ele mi-e dor. Pe altele le regret. Pentru unele aş da orice ca să le am înapoi... Dar toate acestea în zadar. Căci la fel de nepăsători cum suntem noi atunci când luăm decizii în lumea asta efemeră, aşa e şi timpul. Crud, neiertător şi mult prea puternic pe lângă existenţa noastră anodină... Şi cu aceste gânduri simt cum mă fac tot mai mică şi neajutorată în faţa lui, precum burniţa care pare să se fi calmat acum. Mă duc să-mi fac un ceai, să mă încălzesc şi să-mi alung ideile anoste şi trecătoare..

Siempre diciembre.

Te priveam absorbită de imaginea care întruchipează tot ceea ce-mi doresc, în vârful patului care ne adăpostea de ninsoarea ce se întețea afară, fulguind pe geamul prăfuit. Însă privirea ta îmi pătrundea tot trupul, iar zâmbetul tău mă încălzea involuntar, mai mult decât pătura călduroasă ce ne-nvelea. Ne zâmbeam îmbrățișați sub ea, cufundați în liniștea din care mai răsărea uneori, printre buze numai câte un te iubesc.

Clair de lune (II)

O pată adâncă de cerneală umplea cerul pe măsură ce noaptea înainta spre granițele acelei zile. Privi stelele cum se cațără, micuțe și albe, pe pânza înecată de întuneric, încercând vesele să o anime cu mici zâmbete sclipind. Printre ele își făcea loc și luna, ca un chip palid și obosit, împrăștiindu-și deznădăjduită razele înghețate asupra lacului neclintit în care se oglindea. Reflexia sa lumina slab împrejurimile singuratice, bântuite de un frig pătrunzător. Trupul i se umplu de frig, iar sufletul de dor. Se simți sfâșiată pe dinăuntru, dorindu-și cu fiecare secundă ce se scurgea să fi rămas acasă. Privi ceasul în care se reflecta cerul ca pe o oglindă, căci se regăsea acum în privirea tristă a lunii. Inspiră aerul încet, cu ochii închiși și cu imaginea băncii pe care stătea în minte - goală și rece, așa cum se simțea și ea pe dinăuntru.

Ura să aștepte, așa cum ura să fie departe de el...

Clair de lune (I)

Lumina chihlimbarie a după-amiezii pătrundea lin pe fereastra întredeschisă, reflectându-se în sticluța elegantă de parfum. Camera era scăldată într-o atmosferă plăcută, iar în fundal pluteau note ample de pian, pe care ea se unduia ușor în pași de balet. A început să se pregătească încet, mișcându-se grațios în ritmul muzicii în timp ce-și îmbrăca rochița albă din dantelă. Dintr-o mișcare s-a înălțat pe pantofii vișinii, apoi s-a îndreptat spre oglinda rotundă a biroului din lemn de stejar. A zâmbit mulțumită în timp ce-a presărat picături dulci de parfum pe gâtul ei subțire și elegant. Visătoare, a uitat cât de repede trece timpul, și și-a înșfăcat în grabă micuța poșetă crem, ieșind într-un ritm alert și amuzant din cameră. A coborât repede, dar sigură pe ea cele câteva rânduri de marmură rozalie și a părăsit casa pe ușa masivă din nuc sculptat, cu rujul care îi umplea în sfârșit buzele moi. L-a aruncat în poșetă și s-a urcat în mașina care o aștepta în fața casei. Era o limuzină de modă veche, neagră, care emana eleganță și frumusețe din fiecare unghi din care o priveai - la fel ca și fata...