O pată adâncă de cerneală umplea cerul pe măsură ce noaptea înainta spre granițele acelei zile. Privi stelele cum se cațără, micuțe și albe, pe pânza înecată de întuneric, încercând vesele să o anime cu mici zâmbete sclipind. Printre ele își făcea loc și luna, ca un chip palid și obosit, împrăștiindu-și deznădăjduită razele înghețate asupra lacului neclintit în care se oglindea. Reflexia sa lumina slab împrejurimile singuratice, bântuite de un frig pătrunzător. Trupul i se umplu de frig, iar sufletul de dor. Se simți sfâșiată pe dinăuntru, dorindu-și cu fiecare secundă ce se scurgea să fi rămas acasă. Privi ceasul în care se reflecta cerul ca pe o oglindă, căci se regăsea acum în privirea tristă a lunii. Inspiră aerul încet, cu ochii închiși și cu imaginea băncii pe care stătea în minte - goală și rece, așa cum se simțea și ea pe dinăuntru.
Ura să aștepte, așa cum ura să fie departe de el...
Foarte frumos scris. Mai ales încheierea, care înglobează preţios tot ceea ce vrea să spună textul de fapt. :X
RăspundețiȘtergere@Bibby Ellen: ma bucur ca-ti place si ca m-ai inteles!:*
RăspundețiȘtergereNoaptea, în descrierea ta, pare așa de ușoară și de frumoasă, chiar dacă aerul rece și atmosfera melancolică își fac apariția pe parcursul textului.
RăspundețiȘtergere@Lamaitza: atunci inseamna ca mi-a iesit descrierea. noaptea este momentul meu preferat, inseamna mister si frumusete, poate fi iubire dar si singuratate.. intruchipeaza atatea sentimente in doar cateva ore intunecate de timp.
RăspundețiȘtergereÎntr-adevăr, noaptea e o cutiuță presărată cu mireasa dulceagă a sufletelor noastre.
RăspundețiȘtergeremireasma*
RăspundețiȘtergere