În viziunea unei romantice incurabile

Cișmigiu.. un vechi refugiu al îndrăgostiților. Un loc unde lumea și viața însăși capătă un alt sens. E un amestec de nou și bătrân, de amar și dulce, de sacru și rebel, unde ani de-a rândul generații întregi au străbătut aleile infinite și și-au mărturisit iubirea sub umbrele plopilor. Este o fărâmă desprinsă de realitate, un rai în mijlocul tristeții gri a orașului. Veșnic plin, dar mereu calm, păstrând acel aer vechi al Micului Paris.

Vara asta

Mi-e dor să simt căldura buzelor care mă inunda în zilele însorite. Mi-e dor de mirosul de mere și vin roșu care mă izbea de fiecare dată când ieșeam din casă. Mi-e dor să admir albastrul pur și proaspăt care îmi umplea privirea cu bucurie în timp ce-mi savuram cafeaua în diminețile târzii, pe balcon. Mi-e dor de aerul tăios, dar dulce, rece, dar plăcut care mă întâmpina când mă trezeam să te salut. Mi-e dor de brațele tale ce mă cuprindeau cu iubire și grijă și îmi aduceau zâmbetul pe buze cu căldura lor.

Adevăruri șoptite.

Ne naștem mici și confuzi, fără haine, putere sau prieteni. Uneori chiar și fără familie. Tot ce avem este un suflet, un suflet plăpând care nu este capabil de foarte multe în acea primă zi a existenței noastre. Un suflet păzit de un trup și mai plăpând. Nu ne avem decât pe noi înșine, sau poate că așa ar trebui să gândim, când stăm fără speranță într-un cearceaf alb precum lumina pe care o vedem atunci când ne naștem. Cât de pură este copilăria! Suntem înconjurați de inocența albă a gândurilor jucăușe și zâmbim fără griji cu dinții perfect albi. Da, suntem perfecți, dar naivi. Venim pe lume fără nimic concret și ne avântăm în viață. Precum un salt în marea adâncă și-n valurile amenințătoare, creștem. Ajungem pe picioarele noastre, independenți, siguri pe noi, mulțumiți (sau cel puțin așa ar trebui) de toate realizările. Și tocmai atunci când nu ne așteptăm, când credem că ne putem odihni singuri și liniștiți, ca atunci când am fost aduși pe lume, între patru pereți albi, atunci vin întrebările fără răspuns care ne macină, fără excepție, pe toți, umbrele întunecate ale trecutului care vin să păteze puritatea minții noastre și a visurilor, ne seacă de puteri, ne scoate peri albi și ne face mici, mici, mici până când nu ne mai rămâne nicio fărâmă de suflet. Ne maturizăm, poate prea repede, cu siguranță prea repede, și ne dăm seama că tot nu știm nimic. În viața tuturor vine acel moment, care ne prinde descurajați și singuri, și nu ne mai dă drumul. Realizăm că nu putem răspunde cu certitudine la nicio întrebare cu esență. Până și banalitățile de genul "1+1" devin o capcană a sorții însetate. Putem spune cu adevărat ce simțim? Putem ști de unde începe infinitul? Sau dacă vom afla vreodată ce este iubirea?

Singurul lucru adevărat pe care îl pot spune este că nu există lucruri adevărate.

Fuck off

Este frig și ploaie. Un cenușiu înecăcios acoperă atmosfera. Este atât de frig, încât nici nu mai poți simți spiritul sărbătorilor. Să presupunem totuși că în sufletul nostru arde timid flacăra bucuriei. Deci, în aceste circumstanțe, chiar și pe vremea asta, nu ar trebui să fim mai buni și mai iubitori? Nu așa a fost mereu? Da, dar.. se pare că nu și anul acesta. Nu înțeleg cum de unii oameni pot fi așa cruzi și nepăsători. Dacă toți suntem oameni nu înseamnă că trebuie să fim toți la fel. Totuși, să nu uităm că suntem, cum s-ar spune, o apă și-un pământ, iar cine se aseamănă se adună. Nu pot să neg cum răutatea e uneori molipsitoare. Hai să lăsăm ipocrizia deoparte și să recunoaștem: devenim superficiali. Mi-e greu să admit asta, dar nu pot lăsa adevărul în umbră. Pot fi rea, dar nu și nepăsătoare. Uneori e frustrant să vezi cum te acaparează gândirea celor din jur, simți că n-ai ce să faci, dar nu e așa. Eu una simt că m-am maturizat prea repede și mi-e dor. Mi-e dor de vremurile inocenței prostești, mi-e dor de zilele când era totdeauna soare chiar și atunci când ploua. Încerc să mă întorc cu disperare înapoi în timp, dar fără rost. Tot ce pot face e să încerc să astup acele părți ale minții mele cuprinse de falsitatea lumii ce mă înconjoară și să profit de puținul timp care a mai rămas din așa-zisa "copilărie". Da, poate că în anumite momente sunt ca toți ceilalți, dar cel puțin am curajul să recunosc. Uneori mi-e greață, alteori rușine când văd anumite specimene cum fac întreaga populație de râs. Unde vă e inima? Unde, sentimentele? A, și dacă am început prin a spune că în această perioadă ar trebui să ne dăm silința și să ne schimbăm, nu înseamnă că trebuie să fim așa numai și numai până trece Crăciunul. Unii chiar reușesc să mă uimească. Sunteți bolnavi, dragilor. Nu ne trageți și pe noi în asta!

Shooting stars

Sper pentru că pot. Iubesc pentru că vreau. Visez pentru că-mi place. Scriu pentru că mă liniștește.
Și totuși sunt pierdută, nu? Lumea nu devine mai frumoasă când scrii sau când visezi sau când iubești.. pentru că de fapt atunci te debarasezi de realitate. Te înconjori de propriile idei și dorințe, în lumea ta, visând cu ochii deschiși.. în timp ce lumea asta rămâne la fel de tristă, la fel de gri, la fel de rea și de necruțătoare. E ca un refugiu al celor înnebuniți de stupiditatea normalului vieții cotidiene. Deci e o lume a nebunilor care încearcă să evadeze din lumea asta nebună?
Uneori mi-aș dori să pot să-mi pun niște ochelari de soare și să văd totul altfel. Mai frumos, mai măreț, mai bun. Să îngheț de frig iarna și să-mi pun ochelarii și să văd marea și să simt căldură. Apoi să mă prăbușesc în zăpadă și să rămân prinsă pentru totdeauna în acel vis frumos..

Suflet bântuit.

M-am trezit singură în mijlocul orașului împânzit de umbre. Sunete sumbre străbăteau ceața, care lua forme fantomatice. Mă simțeam pierdută în întunericul cuprinzător, care ascundea fiorul morții. Am început să alerg în încercarea de a găsi drumul spre casă, însă imaginile locurilor pe lângă care treceam se învârteau amețitor în jurul meu, în timp ce mă loveam de picăturile reci ce cădeau din cerul vinețiu. Privind în urma mea, amintirile luau forma unor personaje ciudate, niște umbre ale trecutului. Fugeam din ce în ce mai repede, când una dintre ele se apropiase foarte mult de mine, cu un zâmbet diabolic și privirea însetată. Încercând să scap de trecutul amenințător care mă urmărea, m-am oprit în fața unei uși mari din lemn și am deschis-o. Pășind spre încăpărea ascunsă de ușă, o lumină aurie m-a izbit. Apoi totul s-a derulat repede, poate prea repede, în mintea mea. M-am trezit deodată în patul meu, confuză, încă simțind fiorul acelui vis. Am aprins cu băgare de seamă lumina, alungând umbrele ce îmi bântuiseră somnul.

Something old, something new.

Au trecut aproape 3 luni și am început să mă obișnuiesc cu ideea. Nu e chiar cum mă așteptam. E mai bine. Unii ar spune că sunt prea optimistă, dar.. de ce n-aș fi?

E altfel.. e nou, dar într-un fel care îmi amintește de trecut.

Am știut dinainte că va fi mai bine. Oameni noi, distracție, independență.. Poate mai greu cu școala, dar nu așa a fost mereu? Prietenii, râsete reverberând în curtea liceului, speranțe aprinse în ochii mari, iubire și intrigi la tot pasul, chef de viață, orgolii și regrete, un chiul mic..

Ar putea foarte ușor să devină o rutină, dar din fericire fiecare zi ne rezervă ceva nou. Cine ar fi crezut că voi ajunge să aștept cu atâta nerăbdare școala?

Gânduri și aberații.

Știți persoana aceea din cealaltă parte a oglinzii? Care face absolut tot ce facem noi, arată exact ca noi, vorbește ca noi, repetă aceleași greșeli și are aceleași vise? Își ocupă timpul trăind în umbra celui pe care îl imită. Se află permanent în preajma noastră și totuși nu știe mereu ce gândim. Uneori suntem așa nehotărâți încât persoana din oglindă pare nesigură. Și chiar este. Dar oare nu așa suntem și noi?

!!!!

în 15 minute tre să ies pe ușăăă, să merg la 41 și să mă văd cu Silviaaa. urmează un drum relativ lung până la 1 mai și dup-aia încă vreo 2 străduțe și am ajuns la liceuuuu. sunt deja gata și mama mă pune să mănânc, iar eu nu pooot și sigur vom sfârși certându-ne, dar.. sunt optimistă. sper să nu fie o zi de genul: dacă a început prost, o să se termine și mai prost. succes tuturorrrr, ne vedem la liceu sau în 41 sau poate nu ne vedem.. oricum. ciao ciaooo!

Riot II

M-am săturat de voi, ăștia ipocriți și bârfitori și mincinoși.. Mi-e scârbă de voi cei care vă ascundeți după măștile mizerabile în spatele cărora nu vă pasă de nimic și vă doare în cur de toți presupușii voștri prieteni.. și în același timp îmi stârniți milă. Vă credeți superiori în fața celorlalți când de fapt vă temeți că într-o zi ar putea veni cineva să vă dea masca jos.. că ați putea să deveniți niște nimicuri fără falsitatea care vă umple golurile. Să fiți orbiți de propria răutate care a pus stăpânire pe voi atâta timp. Să vă faceți tot mai mici și să fiți înghițiți încetul cu încetul de cruzimea acestei lumi. N-ați putea rezista o zi pe lumea asta fără nepăsarea care vă inundă sufletul. Să vă zic ceva.. sunteți niște nimicuri, mă.. cu sau fără măști.

vino să visăm sub apă..

..să sorbim fiecare picătură de iubire și să ne înecăm în adâncul visurilor.

Partea proastă la jumătatea plină a paharului e că mereu se golește. Noroc cu sticla.

Știți cum e să ai senzația că ai făcut ceva greșit? Oricât de fericit ai fi, te macină gândul că poate ai omis ceva. Că te-ai grăbit. Te gândești că ar fi trebuit să te gândești mai mult. Niciodată nu o să cadă din cer tot ce vrei, în schimb atunci când nu mai ai nevoie de acel ceva, el se întoarce din trecut și nu-ți mai dă drumul până nu te seacă de ultima picătură de răbdare și de înțelegere și de rațiune. Și nici măcar atunci nu îi ajunge, va continua să se țină scai de umbra ta pentru tot restul vieții pentru a te face să revii la veșnica întrebare: Oare am făcut ce trebuia?

Nu știu și nu îmi pasă. Greșelile sunt făcute ca să înveți din ele. Dacă le repeți întruna înseamnă că înveți mai multe, nu?

Thanks bitches!

Vreau să le mulțumesc tuturor celor care n-au avut încredere în mine! Care au sperat că nu voi reuși și au încercat să mă facă să renunț. Care s-au simțit împliniți bârfindu-mă, mințindu-mă și rănindu-mă. Care au crezut că nu sunt destul de puternică să lupt pentru ceea ce vreau. Sau care și-au imaginat că nici măcar n-am pentru ce lupta. Ei bine, vă zic eu pentru ce: pentru că nu vreau să depind de nimeni, pentru că uneori propria mea persoană e singura care mă înțelege și cel mai important, pentru că nu vreau să ajung ca voi! Dar în definitiv, dacă nu erați voi, nu ajungeam până aici, deci vă mulțumesc că vă pierdeți timpul făcându-mă mai puternică!

”Am învățat să am răbdare,
Că totu-ți iese atunci când nimeni nu te crede-n stare.”

Riot!

Am petrecut mult timp gândindu-mă la asta. După ce m-am convins că nu tu ești motivul pentru care mă tot întorc în trecut și încerc să schimb ceva, m-am chinuit să-mi dau seama ce caut de fapt. Să descriu sentimentul provocat de ce s-a întâmplat vara asta. Mi-e dor, însă nu de tine.. De ceea ce am trăit, de strângerile de mână, de zâmbetele fără sens și cuvintele.. Cuvintele care atunci păreau să oprească timpul în loc. Chiar te-am crezut. V-am crezut pe toți. Mi-e oarecum dor de acel sentiment.. Să știu că e cineva lângă mine tot timpul, care mă crede și în care am încredere și care știe să mă asculte și nu mă lasă baltă niciodată.. Dar știți ceva? M-am săturat! M-am săturat să tot aștept și să sper și să cred că într-adevăr nu sunteți toți la fel! Cine dracu vă credeți?! Sunteți exact la fel. TOȚI. Cine e idiotu care a zis că există iubire adevărată?

Din seria "niciodată să nu spui niciodată!" - Visând cu ochii deschiși

A fost ca un vis..
Da. Nu știu când a început și nici când s-a terminat. Încă mă simt prinsă în el. M-a făcut să vreau să știu totul, dar m-a lăsat confuză în gândurile umbrite de întrebări fără răspuns. M-a făcut să realizez cât de mult am greșit și să vreau să dau timpul înapoi. Dar e doar un clișeu, nu? Pentru că în realitate nu pot, și nici nu vreau să fac asta. Îi spunem "trecut" cu un motiv. Ce-a fost a fost.. Nu trebuie să încercăm să schimbăm ceva doar pentru că nu a mers din prima. Asta ne face să fim mereu pregătiți și să facem orice pentru a obține ce vrem. Sigur că nu e ușor.. Dar în final merită, nu? Treci prin viață ca să poți la un moment dat să privești în urmă și să zâmbești la gândul că ai făcut totul singur și nu mai ai de ce să regreți. Atunci știi sigur că visul s-a terminat și te poți trezi liniștit.

Toamnă bla bla .

7 septembrie. Mai puțin de o săptămână și începe școala. Îmi pare rău că vă stric cheful și optimismul încă de la începutul acestui post, dar nu pot să mă gândesc la altceva. Acum fix o săptămână eram așa nerăbdătoare și fericită și fără nicio grijă. Și acum stau în casă, mă uit pe geam și mi se face frig numai când văd orașul cuprins de melancolia toamnei (sau la ziua de ieri, când din cauza CUIVA a trebuit să îngheț vreo 4-5 ore prin Herăstrău). Trecem peste. Vreau să pot să mă uit la cer și să fie albastru și visător. Vreau să văd cum toată lumea zâmbește în lumina orbitoare a soarelui cu toate că sunt vreo 50 de grade afară. Vreau să mă țină cineva de mână și să simt că timpul se oprește în loc doar pentru noi. Vreau vacanță,distracție și poate puțină afecțiune. Cer prea mult?

Nu știu

În sfârșit am destul timp să mă gândesc. La ce mă gândesc? Bună întrebare.. La tot și la nimic. În primul rând la mine. La tot ce s-a întâmplat. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că nu mai am niciun stres.. Că pot să stau și să nu fac nimic fără să mă frece careva la cap. Poate am chiar prea mult timp.. Poate că îmi plăcea mai mult cum era înainte.. Nu era oare mai interesant când nu știam ce urmează și îmi ocupam timpul cu tot felul de întrebări stupide? Știu că sună prostesc și că probabil doar două persoane înțeleg ce mă chinui eu să explic aici. Dar mi-e dor.. Mi-e dor și atât.

Update: Pentru cine se simte!

Nu pot să cred că mi-ai făcut asta. Chiar nu mă așteptam. Adică.. mă așteptam, dar nu de la tine. Sau nu acum. Și nu, nu scriu asta ca să mă plâng în speranța că vei citi și o să-ți pese (huh, la asta chiar nu mă aștept). Probabil că nici nu citești asta. Și poate că nici n-o s-o faci. Azi m-am simțit desprinsă de realitate.. S-au întâmplat atâtea.. și totuși nimic. Nu-mi pot imagina cum unii sunt așa.. nepăsători (nu, nu fac aluzie la tine). Niciodată când am cerut o explicație n-am primit una. Așa că stai liniștit, nu vreau să-ți cer nimic. Am vrut vreodată? Da, dar am tăcut fiindcă nu vroiam să te schimb. Te-ai gândit vreodată la asta? La ce-mi doresc? La mine? Nu-i nimic, o să te gândești. Dar va fi prea târziu.

!

http://www.youtube.com/watch?v=BD57OrPaX0A

Ce?

V-ați întrebat vreodată care e rolul nostru în lume? Suntem regizorii filmului propriei vieți. Un început strălucit, plin de aprecieri, dragoste și fericire, apoi.. scara destinului de pe care putem aluneca oricând. Și ne place. Ne place să credem că putem face tot ce vrem. Ne place să ne reinventăm personajul, să îl provocăm, să-l punem la încercare.. Ne place să vedem orizontul larg prin ochelarii de soare scumpi și să auzim sunetul oceanului care se sparge în valuri de faimă. Suntem norocoși că trăim într-o lume în care avem atâtea posibilități.. dar pe care nu știm să le folosim. O lume plină de frumos.. dar pe care nu știm să-l apreciem. O lume bazată pe respect.. pe care uneori uităm să-l oferim. Devenim aroganți, nepăsători, superficiali și egoiști. Trupuri goale, fără suflet. Ne afundăm atât de mult în filmul nostru, încât uneori nu-i mai găsim sfârșitul. Și nu-l putem lăsa la întâmplare, fiindcă asta ar însemna că am jucat degeaba atâta timp rolul de regizor.
Dar oare nu asta facem toți la un moment dat? Lăsăm lucrurile în voia sorții, pentru că vine o perioadă în viață în care ne dăm seama că am muncit prea mult fără să obținem nimic și tot ce vrem este liniște.