Amorțită de mirosul tare de cafea, am încercat să mă trezesc, însă o mână puternică mă opri. Am cedat și l-am lăsat să-și plimbe degetele de-a lungul mâinii mele, apoi pe gât, oprindu-se delicat pe față. Îmi îndepărtă șuvițele încrețite de pe ochi, dezmierdându-mă. Am încercat să-l privesc, însă lumina albă orbitoare care umplea camera m-a făcut să mă afund cu totul în brațele sale. Cât îmi plăceau diminețile acelea! Când timpul se oprea în loc doar pentru noi, iar viața trecea tristă și tot mai bătrână pe lângă privirile noastre. Zâmbeam pentru că ne era bine, pentru că nu aveam nevoie de luxul pompos al cuplurilor pretențioase de la Hollywood ca să ne împărtășim visele, nici de perne cu dantelă ca să dormim. Aveam totuși un loc numai al nostru și papucii pufoși în care ne încălzim când ne savurăm cafelele. Mai aveam și fotoliul mare și mov, în care parcă mă scurgeam în după-amiezile de dolce far niente din vară și patul moale și călduros și primitor, cearceaful șifonat, ale cărui cute prind forme pline și curbate de litere ale poveștilor pe care le scriem în fiecare noapte.
Un ultim sărut și am reușit să mă ridic cu greu din pat, era o tentație prea mare pentru mine și trebuia să învăț să-i rezist. Am tras repede pe mine un halat de mătase albă. Senzația aceea de siguranță și delicatețe pe care mi-o oferea căldura camerei noastre mă făcea să mă alint mereu în preajma lui. Pur și simplu nu-ți puteai dori mai mult! Totuși ne obișnuisem cu acest stil de viață și începusem să devenim cam comozi. Ne petreceam toată ziua acolo, împreună, fără să avem nevoie de ieșirile în oraș sau de glumele nesărate ale prietenilor. Sigur, fiindcă stăteam mereu împreună și de cele mai multe ori închiși în acea cameră, am devenit noi înșine subiectul acelor glume, însă cui îi păsa când aveam ceea ce aveam noi?
Zilele treceau tot mai repede-sau mai greu. Nu-mi dădeam seama. Pentru prima oară nu-mi făceam griji că timpul trece pe lângă mine, că viața mi se scurge precum nisipul nerăbdător să ajungă în cealaltă parte a clepsidrei, pentru că ne petreceam fiecare secundă împreună, iar asta mă făcea să cred că am trăit deja o eternitate. Uneori, noaptea târziu, când luna se contura pe oglinda cerului, aveam impresia că mă învârt în umbra albăstruie de pe tavan, într-o altă lume unde toate visele mele se împlinesc. Era un sentiment copleșitor, mă simțeam mică pe lângă el și toată forța lui, mascată de acel chip perfect și ochii blânzi, era forța iubirii lui cea care mă făcea să mă desprind de realitate, dar tot ea mă făcea să-mi adun gândurile și să-mi revin. Era, hai să recunoaștem, o realitate de vis, pe care mi-o dorisem toată viața, pe care ar dori-o oricine, pentru care am îndurat și am riscat atâtea, dar pe care în sfârșit o trăiam. Nu știam ce vroiam mai mult.. o lume perfectă sau pe el? Dacă el făcea ca lumea mea să fie perfectă, atunci întrebarea mea ar deveni retorică. Aceste întrebări m-au făcut mereu să fiu confuză și nehotărâtă și să-mi dau seama că n-are rost să-mi bat capul decât cu prezentul, să-l trăiesc din plin, să sorb cu sete toate lucrurile bune din el.
Ca de obicei, mă lăsasem în voia gândurilor, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. L-am privit din nou. Îmi dădea mereu aceeași senzație atunci când îl vedeam, acea senzație care mă făcea să-l vreau mereu lângă mine. Nu vroiam să plece. Nici el nu vroia. Poate că acesta era motivul pentru care petreceam atâta timp în casă. Poate că într-adevăr ne era mai bine așa, departe de orgoliul oamenilor falși din jurul nostru. Ne era frică să nu ajungem și noi așa. Poate că am rezistat până acum, da, am rezistat împreună, însă prăpastia răutății amenința oricând să ne surpe inimile tinere. Am alungat repede toate aceste gânduri, nu vroiam să îmi fac griji, nu acum, nu încă. Seara se așternuse pe hotarul singuratic al orașului, lăsându-ne să admirăm din pat licărul stelelor pe fereastra triunghiulară de la mansardă. Deodată l-am simțit aproape. Respirația sa caldă m-a liniștit instantaneu. Am început să așternem iar fel de fel de litere pe cearceaful șifonat, lăsând un "noapte bună" drăgăstos să ne scape printre buze.
Un ultim sărut și am reușit să mă ridic cu greu din pat, era o tentație prea mare pentru mine și trebuia să învăț să-i rezist. Am tras repede pe mine un halat de mătase albă. Senzația aceea de siguranță și delicatețe pe care mi-o oferea căldura camerei noastre mă făcea să mă alint mereu în preajma lui. Pur și simplu nu-ți puteai dori mai mult! Totuși ne obișnuisem cu acest stil de viață și începusem să devenim cam comozi. Ne petreceam toată ziua acolo, împreună, fără să avem nevoie de ieșirile în oraș sau de glumele nesărate ale prietenilor. Sigur, fiindcă stăteam mereu împreună și de cele mai multe ori închiși în acea cameră, am devenit noi înșine subiectul acelor glume, însă cui îi păsa când aveam ceea ce aveam noi?
Zilele treceau tot mai repede-sau mai greu. Nu-mi dădeam seama. Pentru prima oară nu-mi făceam griji că timpul trece pe lângă mine, că viața mi se scurge precum nisipul nerăbdător să ajungă în cealaltă parte a clepsidrei, pentru că ne petreceam fiecare secundă împreună, iar asta mă făcea să cred că am trăit deja o eternitate. Uneori, noaptea târziu, când luna se contura pe oglinda cerului, aveam impresia că mă învârt în umbra albăstruie de pe tavan, într-o altă lume unde toate visele mele se împlinesc. Era un sentiment copleșitor, mă simțeam mică pe lângă el și toată forța lui, mascată de acel chip perfect și ochii blânzi, era forța iubirii lui cea care mă făcea să mă desprind de realitate, dar tot ea mă făcea să-mi adun gândurile și să-mi revin. Era, hai să recunoaștem, o realitate de vis, pe care mi-o dorisem toată viața, pe care ar dori-o oricine, pentru care am îndurat și am riscat atâtea, dar pe care în sfârșit o trăiam. Nu știam ce vroiam mai mult.. o lume perfectă sau pe el? Dacă el făcea ca lumea mea să fie perfectă, atunci întrebarea mea ar deveni retorică. Aceste întrebări m-au făcut mereu să fiu confuză și nehotărâtă și să-mi dau seama că n-are rost să-mi bat capul decât cu prezentul, să-l trăiesc din plin, să sorb cu sete toate lucrurile bune din el.
Ca de obicei, mă lăsasem în voia gândurilor, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. L-am privit din nou. Îmi dădea mereu aceeași senzație atunci când îl vedeam, acea senzație care mă făcea să-l vreau mereu lângă mine. Nu vroiam să plece. Nici el nu vroia. Poate că acesta era motivul pentru care petreceam atâta timp în casă. Poate că într-adevăr ne era mai bine așa, departe de orgoliul oamenilor falși din jurul nostru. Ne era frică să nu ajungem și noi așa. Poate că am rezistat până acum, da, am rezistat împreună, însă prăpastia răutății amenința oricând să ne surpe inimile tinere. Am alungat repede toate aceste gânduri, nu vroiam să îmi fac griji, nu acum, nu încă. Seara se așternuse pe hotarul singuratic al orașului, lăsându-ne să admirăm din pat licărul stelelor pe fereastra triunghiulară de la mansardă. Deodată l-am simțit aproape. Respirația sa caldă m-a liniștit instantaneu. Am început să așternem iar fel de fel de litere pe cearceaful șifonat, lăsând un "noapte bună" drăgăstos să ne scape printre buze.
Vreau să le mulțumesc tuturor celor care n-au avut încredere în mine! Care au sperat că nu voi reuși și au încercat să mă facă să 
