Carpe diem.

Mașina înainta într-un ritm cam lent printre copacii de pe marginea pădurii bătrâne, împânziți de ceață precum mobila veche și prăfuită e acoperită de pânza păienjenilor ce țes destine încurcate... Era o dimineață rece și întunecată, abia spălată de picăturile ce zgârie pământul și cad înțepătoare pe chipurile triste ale celor care au ajuns deja. Cu toate că își făcea încet loc prin convoi, ca un om de rând care se târăște fără speranță prin existența lui mizerabilă, mașina a atras atenția tuturor. Tristețea s-a transformat așa într-o curiozitate seacă de a vedea cine se ascunde după geamurile fumurii... Portiera s-a deschis ușor, și la fel de ușor și elegant și-a făcut apariția un picior fin, conturat de un pantof înalt, de un luciu negru. În câteva fracțiuni de secundă s-a putut distinge o silueta suplă, cu o rochie ca o pată profundă de cerneală, păstrând tonul întunecat al acelor împrejurimi. Totuși chipul ei părea cel mai fericit dintre toate. Nu era nici atât de palidă și nici nu avea ochii înroșiți de lacrimi acide. Șiragul de perle pe care îl purta mereu la gât putea fi reîntâlnit din nou în zâmbetul ei alb, care împreună cu buzele de culoarea cireșelor coapte îi dădeau un aer grațios și mult prea optimist pentru o zi ca aceea. Cu pașii ei mici s-a îndreptat spre groapa umplută de un miros de pământ proaspăt săpat. Toți o urmăreau cu atenție; păreau că vor să o oprească, însă erau paralizați de frică și de lacrimi. Fata a aruncat în groapă ceva înfășurat într-o batistă brodată, apoi s-a întors ușurată în mașină. Privi pe geam melancolică. Buzele îi erau acum șterse, iar expresia ceva mai palidă. Îmsă zâmbi și mai împlinită acum, lăsând vremurile de demult să apună în cimitirul viselor și pe ceilalți să se întrebe care era oare secretul trecutului ei...