duminică, 20 noiembrie 2011

Dinamica unei dimineți perfecte.


Am fost pe fugă cam toată dimineața, dar înainte de ore am reușit să mă strecor pe la Starbucks cu C. Eram amândouă în fuste, însă paltoanele și fularele trădau vremea de afară. Și purtam fiecare câte un zâmbet pe față, semnul frumoasei tinereți de care ne bucurăm pe cât posibil. Savuram noile cafele și, printre două bârfe, am avut o mică reflecție filozofică asupra vieții:
-De ce te temi? m-a întrebat, zâmbind cu subînțeles fiindcă mereu o amuzau răspunsurile mele.
-De singurătate, i-am spus, serioasă de data asta. Privește în jur. E plin de oameni triști și singuri, care caută disperați fericirea în cele mai mici lucruri. Unii își iau o pisică, alții iau cina în oraș cât mai des. Dar ce rost ar avea să mă duc la un restaurant unde toate mesele sunt de cel puțin 2 persoane, singură? Și nu este oare un semn al nebuniei faptul că unii își găsesc alinarea vorbind cu niște animale de companie? Mă înspăimântă gândul că toți cei pe care îi iubesc vor muri înaintea mea. Da. Singurătatea mă înspăimântă. Moartea, doar mă întristează...
-Ai dreptate, zise C. privind în gol și mișcând aprobator din cap. Nu știu dacă ne-am mai văzut vreodată una pe alta atât de gânditoare și serioase. Așa că am gustat cu poftă ultimele guri de cafea și am pornit zâmbind spre liceu. Pe drum, am constatat că totuși fiecăruia îi ține câte ceva de urât: unora, cei mai buni prieteni, altora, perechea... Și din păcate, celorlalți-nebunia.
-Sper să nu ajung niciodată așa! adăugă ea strâmbându-se chicotind. Vreau să zic, uite cum se îmbracă oamenii singuri...
Am început să râdem simultan și ne-am revenit din retorica noastră revelatoare. Viața e prea frumoasă și noi suntem prea tinere ca să ne facem încă riduri din cauza asta!

8 comentarii:

  1. Mi-au plăcut ultimele cuvinte. Dar nu e nevoie să-ți bați capul cu tristețea oamenilor pentru că involuntar, starea lor este transmisă ție. Oamenii singuri și, deseori, oameni cărora le e frică să spună adio unora și salut altora. Dar într-adevăr, viața e prea frumoasă ca să stai să o discuți în loc să o trăiești :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma intristez involuntar cand ma gandesc la acest subiect: moartea. Insa numai moartea altora ma poate afecta si din pacate nu pot face nimic pentru a o impiedica, iar asta ma intristeaza..

    RăspundețiȘtergere
  3. Mă regăsesc pe mine în vorbele tale, dar să știi că, obișnuindu-mă cu acest „fenomen”, am ajuns să înțeleg mai bine moartea. Uite, ca un fel de exercițiu, când îți moare cineva drag, nu plânge, mai întâi roagă-te să fi ajuns în Rai, un loc de 50% mai bun ca acesta, unde poate fi fericit și unde poate zâmbi fără inhibiții. Apoi lasă lacrimile să se reverse fără regrete :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Cam greu asa, o singura data mi s-a intamplat asta dar atunci eram mica si nu am plans imediat fiindca nu realizam inca ce se intampla. Acum imi dau seama, dar din pacate nu cred in Rai si in viata de apoi, in general. Poate ca sunt visatoare cand nu trebuie si realista..tot cand nu trebuie:)) Insa imi place sa ma descarc atunci cand am nevoie. Daca nu asa, atunci in scris. Tu in ce fel te-ai obisnuit cu "fenomenul"?

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, și eu găsesc scrisul o metodă foarte bună de relaxare și descărcare, mă liniștește. Cât despre „fenomenul” meu, mă refeream în special că în familia mea au murit destule persoane dragi și cumva, am început să mă obișnuiesc :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Oh, imi pare rau:(.. Mie nu mi s-a mai intamplat demult si uite ca tot reuseste sa ma intristeze chestia asta.. Nu mereu, din fericire am destule motive ca sa ma bucur de viata<3

    RăspundețiȘtergere
  7. De asta mă bucur foarte mult pentru tine! Știi, oameni sunt așa de frumoși când radiază de bucurie și zâmbesc cu toată ființa lor >:D<

    RăspundețiȘtergere
  8. Daaa,iubesc sa zambesc si sa ii vad pe ceilalti fericiti. Si mie mi se pare ca un zambet infrumuseteaza involuntar tot ceea ce se afla in apropierea sa.

    RăspundețiȘtergere