Camera era plină de lumina sângerie a soarelui care pătrundea pe fereastră, făcându-și drum prin fiorul împrăștiat în aer. Mirosul tensiunii devenea tot mai puternic secundă după secundă, dând târcoale unei noi răbufniri a vreunuia dintre noi. Liniştea care ocupa spaţiul liber rămas între cei din cameră era acoperită de gândurile nerostite. Știam ce gândeau, puteam să simt în privirile tăioase care mă urmăreau cu atenție. Așteptau ceva, o mișcare, o vorbă, însă eu stăteam calmă în brațele lui, pe fotoliul mare de catifea și priveam pe fereastră, fără să trădez furia ce-mi umpluse mintea și dovedind o detașare totală față de ceea ce se întâmpla în jurul meu, care mă uimea chiar și pe mine. Dar n-am lăsat nici măcar acest lucru să mă distragă și am continuat a privi melancolică afară, la cerul luminos și orașul animat de fericirea stupidă și aparentă a oamenilor. Poate că de asta mă și aflam acum aici, poate că iluzia unei vieți perfecte mă adusese în pragul disperării, dar totuși nu-mi păsa. Eram fericită atunci, da, chiar eram și nu mă interesa ce avea să se întâmple. Eram fericită, iar lor nu le convenea asta, vroiau să-mi îngroape zâmbetul în minciunile lor fără rost, să-mi sece bucuria, să-mi ia dragostea, să mă vadă slabă și fără putere și fără vreun motiv real pentru care să trăiesc, să mă prefac că asta e viața pe care o vreau, să ajung exact ca ei. N-avea să se întâmple.
-Ai să rămâi singură!
Era tot ce auzeam, tot ce erau în stare să spună. Tonul ironic cu care îmi vorbeau dezvăluia dispreț, însă un dispreț ce ascundea frica. Se temeau că puteam să am dreptate, se temeau la fiecare zâmbet și urmă de speranță din ochii mei. Știau că el mă făcea să simt că trăiesc, să fiu mai puternică și au încercat să-l îndepărteze de mine. Dar pentru că n-au reușit, m-au pus să aleg. A urmat un alt moment interminabil de tăcere. Speram să par impunătoare acolo, pe fotoliul imens. Știam că, la rândul lor și ei mă priveau de sus, așa cum niște vulturi înfometați privesc cu nerăbdare să mori mai repede. Dar nu înțelegeau că ura lor mă făcea mai puternică, pentru că pe mine nu mă interesa această cursă a intrigilor nesfârșite. Nu-mi plăcea să cred că niște oameni, de altfel presupuși prieteni, se pot înjunghia în halul ăsta pe la spate. Nu era un film, era ceva real, ceva ce n-ar trebui să se întâmple. Imoral. Dar ei nu știau asta, vedeau totul ca pe un joc, pe viață și pe moarte, desigur. Eu eram cea visătoare, totuși în momente ca acela păream mult mai realistă. Pur și simplu n-aveam de gând să mă dau bătută, dar nici să continui o ceartă fără rost.
Gândeam toate astea, în timp ce auzeam frânturi de conversații și cuvinte aruncate aiurea, care în niciun caz nu vroiau să pună capăt a ceea ce se întâmpla. Am început să mă joc prin părul lui. L-am privit. Era exact ce vroiam eu.. Nu, chiar nu aveam nevoie de nimic altceva, nu vroiam promisiunile lor mincinoase sau să trăiesc în amăgire. De fiecare dată când îl priveam mi se tăia respirația. Gândurile-mi zburdau singure prin imaginație. Parcă o altă lume și viață se derula prin fața ochilor mei. Uneori mi-era greu să cred că este adevărat, dar era acolo, puteam să-l văd, să-l simt.. Ochii verzi pierduți, părul ca o umbră ciufulită, zâmbetul iubitor de pe buzele dulci. Erau toate acolo, pe chipul lui perfect care mă făcea să visez.. sau să mă simt ca într-un vis. Mi-am dat seama că nu-i trebuia mai mult de o secundă ca să mă facă să mă simt așa. Brusc, adierea ușoară a vântului a pătruns pe fereastră și s-a lovit de umărul meu. Am tresărit. El m-a strâns protector în brațe. Conștientă iar de ce se petrecea în jurul meu, m-am întors spre ceilalți. Atmosfera părea schimbată. Încă era plină de tensiune și suspans, dar privirile lor dușmănoase scoteau la iveală lipsa lor de speranță. Nu vroiam să ajung așa niciodată. Mi-era milă de ei, dar, la urma urmei, și-au facut-o singuri.
-Sunt obosită, am spus repede dar îndeajuns de răspicat. Vuietul vorbelor s-a oprit deodată. Păreau așa confuzi, încât au părăsit camera fără ca măcar să-și dea seama.
El mi-a zâmbit călduros și i-am prins din zbor gândul cu care mă felicita că le-am făcut față. Se înserase deja, iar ziua aceea fusese oricum mult mai lungă decât ar fi trebuit. Am vrut să mă ridic, dar înainte să-mi dau seama, el s-a ridicat din fotoliu, ducându-mă în brațe în pat. M-am ghemuit la pieptul său, nu pentru că-mi era frig, ci pentru că, așa cum am mai spus, mă simțeam ca într-un vis și nu aveam de gând să-l las să se termine.
Foarte frumos pisi:*.
RăspundețiȘtergere