Stau întinsă pe canapeaua pătată de dor. Prin fereastra deschisă adie vântul care-mi flutură șuvițele castanii. Este amar și rece, cum era când ai plecat. Picături vișinii se scurg alene pe podea. Ți-a fost prea sete și acum am amorțit..
"Va fi ca şi cum nu aş fi existat", îmi promisese el.
[Stephenie Meyer-Lună nouă]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu