Adevăruri șoptite.

Ne naștem mici și confuzi, fără haine, putere sau prieteni. Uneori chiar și fără familie. Tot ce avem este un suflet, un suflet plăpând care nu este capabil de foarte multe în acea primă zi a existenței noastre. Un suflet păzit de un trup și mai plăpând. Nu ne avem decât pe noi înșine, sau poate că așa ar trebui să gândim, când stăm fără speranță într-un cearceaf alb precum lumina pe care o vedem atunci când ne naștem. Cât de pură este copilăria! Suntem înconjurați de inocența albă a gândurilor jucăușe și zâmbim fără griji cu dinții perfect albi. Da, suntem perfecți, dar naivi. Venim pe lume fără nimic concret și ne avântăm în viață. Precum un salt în marea adâncă și-n valurile amenințătoare, creștem. Ajungem pe picioarele noastre, independenți, siguri pe noi, mulțumiți (sau cel puțin așa ar trebui) de toate realizările. Și tocmai atunci când nu ne așteptăm, când credem că ne putem odihni singuri și liniștiți, ca atunci când am fost aduși pe lume, între patru pereți albi, atunci vin întrebările fără răspuns care ne macină, fără excepție, pe toți, umbrele întunecate ale trecutului care vin să păteze puritatea minții noastre și a visurilor, ne seacă de puteri, ne scoate peri albi și ne face mici, mici, mici până când nu ne mai rămâne nicio fărâmă de suflet. Ne maturizăm, poate prea repede, cu siguranță prea repede, și ne dăm seama că tot nu știm nimic. În viața tuturor vine acel moment, care ne prinde descurajați și singuri, și nu ne mai dă drumul. Realizăm că nu putem răspunde cu certitudine la nicio întrebare cu esență. Până și banalitățile de genul "1+1" devin o capcană a sorții însetate. Putem spune cu adevărat ce simțim? Putem ști de unde începe infinitul? Sau dacă vom afla vreodată ce este iubirea?

Singurul lucru adevărat pe care îl pot spune este că nu există lucruri adevărate.