[O postare mai veche, inspirată de atmosfera îmbietoare a toamnei care a trecut prea repede...]
Un apus lent înghiţea rând pe rând razele aurii de pe cerul plin
de nori tomnatici. Pe marginea lacului se răsfrângeau culori
contrastante de frunze uscate.. Ea stătea întinsă, urmărind cu ochii
întredeschişi cum albastrul cerului se reunea cu cel al apei sub
privirea orizontului. Şuviţele-i curgeau pe frunte, ca nişte şiroaie de
castane coapte, conturând fin chipul îmbujorat de adieri trecătoare. Ochii îi luceau
în lumina calmă a apusului, adânci şi visători, când inelele aurii au tresărit umede la gândul unei amintiri dureroase.. Însă la fel cum splendoarea toamnei ne face să-i suportăm atingerile aspre, la fel şi speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă..
"speranţa unei iubiri veşnice ne face să ne complacem în suferinţă.." - cat de adevarat! :)
RăspundețiȘtergeredin pacate, da.. :(
ȘtergereLa mine inca mai bantuie toamna prin suflet.
RăspundețiȘtergereSuperb articolul!:)
Si la mine, intotdeauna :) multumesc!>:D<
ȘtergereGenial! Îmi place foarte mult tot ce ai scris.
RăspundețiȘtergereSunt foarte bucuroasă că a venit iarna, dar parcă aş mai fi vrut puţină toamnă.
Merci frumos, toamna m-a inspirat mereu :D
Ștergere