Uneori am impresia că trăiesc în propria mea lume. Că îmi creez realitatea înconjurătoare din gânduri și sentimente. Uneori cred că sunt doar un trup fără suflet, că prin mine rătăcesc amintiri insistente și vechi, care-mi umplu cu durere golul din stomac și îl măresc pe zi ce trece. Uneori îmi imaginez că viața e doar un film prost cu actori de mâna a doua, așa că încerc să trăiesc după propriile reguli, sfaturi și idei - pe scurt: după capul meu. Așa mă trezesc în dezamăgirea cotidiană a lumii și sfârșesc închizându-mă iar și iar în refugiul minții mele protectoare; în singurul loc în care pot simți căldura, afecțiunea și bucuria de care am nevoie. Deja a devenit o rutină. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că va trebui să încep să o iau mai ușor cu visele. Cel puțin pentru o vreme.
„Eu plec acum și las în spate chitanțe,
Oameni, stres, probleme, muncă,
restanțe.
Mă pierd în vise, pasiune și speranțe
Și fac tot ce-mi trece
prin cap - în afară de gloanțe.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu