„Ce vrei să te faci când o să fii mare?“ – o
întrebare clișeică, ce mi-a umplut mintea încă din cei mai fragezi ani ai
vieții. Cu toate astea, m-a făcut să reflectez o perioadă îndelungată asupra
viitorului. La început este greu, e ca atunci când înveți să mergi: te
împiedici de câteva ori, te zgârii, te alegi cu vânătăi și te confrunți cu
hopuri din belșug până să te prinzi cum stă treaba. Așa și cu planificarea
viitorului: copiii au întotdeauna vise mărețe, pentru că lucrurile mici care le
umplu universul sunt deja firești, nu-i mai impresionează. Există, din păcate,
și copii care nu ajung să se bucure cu adevărat de copilărie și care n-au avut
parte nici de cele mai simple plăceri ale vieții: o zi frumoasă cu soare blând,
o plimbare în natură care să-i ajute să uite de griji, chiar și pentru puțin
timp, un sărut pe frunte de la mamă. Dar chiar și ei, precum ceilalți copii, au
momente în care se imaginează într-o rachetă spațială, pășind pe lună, zburând
printre stele, învârtindu-se în infinitatea spațiului perindat de străluciri
cosmice. Nici nu mai contează că nu ei au fost primii care au ajuns acolo,
fiindcă sunt prea îndrăgostiți de idee. În asta și constă frumusețea
copilăriei: capacitatea de a ne bucura chiar și numai visând, gândul că orice e
posibil atâta timp cât credem în noi. Este amuzantă această răsturnare de
situație, când odată cu trecerea anilor ne pierdem speranța și pasiunea. Dar în
același timp este și trist că tocmai acum, în pragul maturizării, când dispunem
de resursele necesare să ne ducem planul la bun sfârșit, părem să abandonăm
lupta pentru viața la care visăm.
Stratul de superficialitate care îmbracă lumea
din ce în ce mai gros pe măsură ce timpul trece, îi face chiar și pe cei mai
ambiționați să piardă din vedere esența lucrurilor. Așa ajunge un om de succes
să simtă pe pielea lui cum timpul se scurge, secundă de secundă, fiindcă
realizează că nici banii și nici faima nu îl pot ține în loc. Și concomitent cu
ticăitul ceasului, din ce în ce mai apăsător se aude și podeaua scârțâind sub
balansoarul său, în casa care ar fi trebuit să fie plină de amintiri, nu de
hârtii, în fața peretelui care ar fi trebuit să fie acoperit de pozele
nepoților, nu de contracte, lângă patul în care de cald ar fi trebuit să îi
țină jumătatea sa, nu o pătură de cașmir.
Sigur că și eu îmi doresc o carieră de succes.
Dar, înainte de avere, vreau să am parte de fericire. Nu vreau să confund
aceste două noțiuni și nici măcar să le asemăn, pentru că, orice s-ar zice,
banii nu aduc fericirea. Banii doar ușurează viața, ajută la un trai decent, ne
scapă de unele griji. Însă ce rost are să ai tot ce-ți dorești, dacă nu ai
lângă cine să te bucuri de toate acestea? Ce farmec au vacanțele în cele mai exotice
locuri, dacă în pozele de acolo ești la fel de singur ca muntele din spatele
tău? Ce rost are să mănânci o prăjitură scumpă, dacă nu o împarți cu cineva
drag și îți îndulcește doar gustul, nu și inima? Cum poți să te bucuri de
viață, când în urma ta există doar valori financiare, nu și morale?
Așa că m-am decis: când voi fi mai mare, vreau
să fiu ca bunica mea. Vreau să fiu o femeie puternică, dar să am o familie
iubitoare alături. Să le arăt celor din jur cât de mult îi iubesc, având grijă
și ajutându-i pe fiecare în parte fără să aștept același lucru în schimb. Să nu
am nevoie de dovezi materiale de afecțiune, pentru că mă voi simți îndrăgită de
cele mai importante persoane din viața mea. Vreau să eman bucurie și optimism,
să-mi înfrumusețez viața cu ceea ce iubesc. Dar, cel mai important, vreau să
fiu frumoasă, exact cum era ea – cea mai frumoasă femeie pentru că avea cel mai
frumos suflet. M-a inspirit fără să vrea, mi-a transmis pasiunea ei pentru
artă, pentru estetic fără să mă oblige vreodată. M-a apropiat de ea pur și
simplu fiind. Fiind acolo când am avut nevoie, fiind acolo să mă asculte și
să-mi ofere sprijin, fiind acolo ca să-mi arate drumurile din această viață,
fără să mă îndrume pe cel ales de ea. Întotdeauna m-a susținut și m-a învățat să-mi
urmez visele, să fac ce-mi place și să lupt pentru ce-mi doresc, să trăiesc
fără regrete. Puteam avea încredere în ea fără să o pun la încercare și o
iubeam necondiționat, îi iubeam întreaga ființă și existență. Eram firi
diferite și ne contraziceam, câteodată ne încăpățânam amândouă, dar îmi dădeam
seama că avea dreptate și nu-mi voia decât binele. Zidul format de toate aceste
diferențe a fost însă dărâmat de iubire și înțelegere, care au transformat cea
mai mică urmă de conflict într-o învățătură de ținut minte pentru tot restul
vieții. Vreau să privesc în urmă și să zâmbesc la gândul că și eu i-am făcut pe
alții să zâmbească, să simt cum fiecare amintire îmi invadează sufletul cu o
căldură copleșitoare, să învăț să trăiesc cu adevărat.
Când voi fi mare, îi voi călca
pe urme bunicii mele. La început, mai strâmb, pentru că nu oricine poate deveni
o ființă la fel de minunată așa ușor. Însă îmi doresc să mă simt împlinită și
să continui, chiar și acum, să o fac mândră de mine, să mă țin de fiecare promisiune
pe care i-am făcut-o și să îmi depășesc de fiecare dată limitele, ca să îi arăt
că a fost mai puternică decât credea și că m-a ajutat ca pe un mic copil să
învăț să pășesc pe fiecare treaptă a vieții: vis, pasiune, frumusețe,
demnitate, înțelegere, iubire, fericire, înțelepciune. Acum, merg singură pe
acest drum cu atâtea trepte și totuși atât de scurt. Timpul pare câteodată să
fie împotriva mea, dar fiecare sfat primit de la ea e ca un scut împotriva
celei mai aprige furtuni. Nu mă grăbesc să îl parcurg pe tot deodată, ci să mă
bucur de fiecare etapă în parte, să fiu copil cât mai pot și adult cu măsură,
cum știu că și-ar fi dorit să mă vadă, dar cum simt că mă privește în
continuare. Vreau să păstrez vie memoria ei, să amintesc lumii de sufletul zâmbitor
care a luminat-o mereu, ducând mai departe pasiunea noastră comună pentru
literatură și, așa cum i-am promis, să intru peste câteva luni la Facultatea de
Litere, să muncesc pentru viitorul frumos pe care își dorea să-l am, să îi și
să îmi îndeplinesc visul de a scrie, să public o carte inspirată de amprenta pe
care și-a lăsat-o asupra mea, prin care să-i inspir și eu pe alții, ca să nu-și
piardă speranța că lumea poate deveni un loc din ce în ce mai frumos plin de
oameni din ce în ce mai frumoși.