One and only.

PS: Y U NO UNDERSTAND?!

Carpe diem.

Mașina înainta într-un ritm cam lent printre copacii de pe marginea pădurii bătrâne, împânziți de ceață precum mobila veche și prăfuită e acoperită de pânza păienjenilor ce țes destine încurcate... Era o dimineață rece și întunecată, abia spălată de picăturile ce zgârie pământul și cad înțepătoare pe chipurile triste ale celor care au ajuns deja. Cu toate că își făcea încet loc prin convoi, ca un om de rând care se târăște fără speranță prin existența lui mizerabilă, mașina a atras atenția tuturor. Tristețea s-a transformat așa într-o curiozitate seacă de a vedea cine se ascunde după geamurile fumurii... Portiera s-a deschis ușor, și la fel de ușor și elegant și-a făcut apariția un picior fin, conturat de un pantof înalt, de un luciu negru. În câteva fracțiuni de secundă s-a putut distinge o silueta suplă, cu o rochie ca o pată profundă de cerneală, păstrând tonul întunecat al acelor împrejurimi. Totuși chipul ei părea cel mai fericit dintre toate. Nu era nici atât de palidă și nici nu avea ochii înroșiți de lacrimi acide. Șiragul de perle pe care îl purta mereu la gât putea fi reîntâlnit din nou în zâmbetul ei alb, care împreună cu buzele de culoarea cireșelor coapte îi dădeau un aer grațios și mult prea optimist pentru o zi ca aceea. Cu pașii ei mici s-a îndreptat spre groapa umplută de un miros de pământ proaspăt săpat. Toți o urmăreau cu atenție; păreau că vor să o oprească, însă erau paralizați de frică și de lacrimi. Fata a aruncat în groapă ceva înfășurat într-o batistă brodată, apoi s-a întors ușurată în mașină. Privi pe geam melancolică. Buzele îi erau acum șterse, iar expresia ceva mai palidă. Îmsă zâmbi și mai împlinită acum, lăsând vremurile de demult să apună în cimitirul viselor și pe ceilalți să se întrebe care era oare secretul trecutului ei...

Te amo.

După atâta timp, mi-am reamintit ce înseamnă durerea.. Înseamnă cuvinte aruncate spre tine de persoana de la care te așteptai mai puțin. Înseamnă prea multă iubire învolburată în certuri. Și prea multe lacrimi sărate care ne inundă ochii... Și totuși nu facem nimic ca s-o alungăm, fiindcă mereu ne gândim mai mult la ceilalți..

~You know how the time flies, only yesterday was the time of our lives

Şi cum mă uit în depărtare la străzile îngheţate de burniţa rece, la zarea acoperită de ceaţa fumurie, sunt absorbită de înfăţişarea periferiei care emană o frumuseţe tristă şi seacă. Mă plimb cu privirea printre străduţele părăsite, simţindu-mă urmărită de amintirile vremurilor apuse precum soarele care acum se ascunde după marginile lacului neclintit de vânt sau vreme. Atâtea întâmplări petrecute pe aceste străduţe întunecate..! Şi atât de puţin timpul care s-a scurs ca printr-o clepsidră imensă, împreună cu vise, gânduri şi dorinţe de-ale mele. Văd trecutul meu dezbinat în mii de particule pierdute în eternitatea acestei lumi. De unele dintre ele mi-e dor. Pe altele le regret. Pentru unele aş da orice ca să le am înapoi... Dar toate acestea în zadar. Căci la fel de nepăsători cum suntem noi atunci când luăm decizii în lumea asta efemeră, aşa e şi timpul. Crud, neiertător şi mult prea puternic pe lângă existenţa noastră anodină... Şi cu aceste gânduri simt cum mă fac tot mai mică şi neajutorată în faţa lui, precum burniţa care pare să se fi calmat acum. Mă duc să-mi fac un ceai, să mă încălzesc şi să-mi alung ideile anoste şi trecătoare..

Siempre diciembre.

Te priveam absorbită de imaginea care întruchipează tot ceea ce-mi doresc, în vârful patului care ne adăpostea de ninsoarea ce se întețea afară, fulguind pe geamul prăfuit. Însă privirea ta îmi pătrundea tot trupul, iar zâmbetul tău mă încălzea involuntar, mai mult decât pătura călduroasă ce ne-nvelea. Ne zâmbeam îmbrățișați sub ea, cufundați în liniștea din care mai răsărea uneori, printre buze numai câte un te iubesc.

Clair de lune (II)

O pată adâncă de cerneală umplea cerul pe măsură ce noaptea înainta spre granițele acelei zile. Privi stelele cum se cațără, micuțe și albe, pe pânza înecată de întuneric, încercând vesele să o anime cu mici zâmbete sclipind. Printre ele își făcea loc și luna, ca un chip palid și obosit, împrăștiindu-și deznădăjduită razele înghețate asupra lacului neclintit în care se oglindea. Reflexia sa lumina slab împrejurimile singuratice, bântuite de un frig pătrunzător. Trupul i se umplu de frig, iar sufletul de dor. Se simți sfâșiată pe dinăuntru, dorindu-și cu fiecare secundă ce se scurgea să fi rămas acasă. Privi ceasul în care se reflecta cerul ca pe o oglindă, căci se regăsea acum în privirea tristă a lunii. Inspiră aerul încet, cu ochii închiși și cu imaginea băncii pe care stătea în minte - goală și rece, așa cum se simțea și ea pe dinăuntru.

Ura să aștepte, așa cum ura să fie departe de el...